Hai la drum!

Dintotdeauna omul a fost mînat de curiozitatea de a descoperi şi de a atinge noi frontiere în diverse domenii. Iar cunoaşterea planetei noastre a reprezentat mereu o ţintă pentru omenire. Oameni vajnici au înfruntat teama de necunoscut şi de întuneric şi au pornit să deschidă noi cărări spre lumina cunoaşterii, cucerind pas cu pas mările şi continentele Pămîntului. Astăzi, cu mijloacele tehnice actuale nu mai există nici un colţişor care să fi rămas necercetat. Şi totuşi…Şi totuşi un răsărit de soare va fi mereu altfel, o pădure va foşni de fiecare dată diferit, marea va găsi tonalităţi noi pentru a se exprima, misterele piramidelor ne vor uimi şi în viitor, iar surîsul Giocondei va continua să farmece milioane de oameni. Orice excursie va aduce plăcerea unor noi revelaţii, chiar dacă poţi afla multe amănunte de pe internet. Orice voiaj poartă sîmburele unei aventuri care ne va capta imaginaţia şi energiile pentru a înfrunta şi a învinge obstacole, unele reale, altele dinăuntrul fiinţei noastre.

Dintotdeauna omul a refuzat singurătatea şi a ales să împărtăşească cu semenii săi bucuriile, dar şi necazurile vieţii. Bucuria de a admira minunile naturii, dar şi cele făurite de mîna omului, trebuie trăită alături de altcineva, pentru a-ţi putea destăinui multitudinea de sentimente care te încearcă.

Iată aşadar două motive temeinice de a înfiinţa acest blog: pasiunea pentru călătorii de tot felul, dar şi nevoia de a cunoaşte şi de a fi cunoscut. Mă consider un Calistrat Hogaş al vremurilor noastre, gata să-mi iau rucsacul în spinare şi să pornesc la drum cu maşina, trenul, vaporul sau pe jos, iar apoi să stau în tihnă şi să povestesc din peripeţiile prin care am trecut. Voi încerca să împart cu alţi amatori de excursii frumuseţile acestei lumi: să ofer din experienţa mea, dar să şi învăţ din păţaniile altora. Există o sumedenie de locuri minunate pe care nu voi reuşi vreodată să le văd aevea, ci doar prin intermediul fotografiilor şi trăirilor altora. Ele vor reprezenta suportul unor călătorii imaginare care îmi vor umple sufletul.

George Mallory, un cutezător alpinist englez, a fost întrebat în 1924 de către un ziarist de ce urcă omul pe munte. “Pentru că există” – a venit tulburător de simplu răspunsul său. Pentru că există alte şi alte locuri care trebuie descoperite, va exista mereu dorinţa de a călători, de a vedea, de a te autodepăşi. O călătorie reprezintă nu numai cunoaşterea de noi locuri şi oameni, ci şi aflarea propriei fiinţe. Înseamnă cultură, educaţie, camaraderie, călire fizică şi spirituală. De aceea, haideţi să ne cunoaştem mai bine şi să pornim împreună la drum!

Iustin Mihailov, ius_mih@yahoo.com

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 7 – O bombă loveşte Norvegia

Ziua a 13-a (vineri, 22 iulie 2011) Krokstrand – Trondheim  559 km

       Luăm rapid micul dejun şi ne grăbim să ne îmbarcăm în maşină, îndreptîndu-ne tot mai adînc spre sud. Ţinta acestei zile este Trondheim, vechea capitală a Norvegiei. Nori tulburi pavoazează cerul, dar în curînd se răsfiră, pentru a lăsa loc soarelui să îşi reverse căldura şi lumina peste natură.

       La 100 de kilometri sub Cercul Polar facem o oprire mai îndelungată în micul oraş Mosjoen, aşezat pe ţărmul Vefsnfjordului, acolo unde rîurile Vefsn şi Skjerva îşi aduc apele. Lăsăm maşina într-o parcare uriaşă, gratuită şi pornim să explorăm oraşul. Chiar la intrarea în zona centrală ne întîmpină o veche benzinărie Shell din perioada anilor 1920-1930, acum nefuncţională, dar perfect conservată. Mai lipseau maşinile de epocă prin preajmă pentru ca transpunerea în alte vremuri să fie completă.

       Principala atracţie a localităţii o reprezintă strada Sjogata, situată în afara centrului modern şi animat. Ne grăbim s-o cunoaştem şi să ne bucurăm de aspectul său patriarhal şi molcom.

Mosjoen – La plimbare pe Sjogata

Strada este cunoscută prin casele sale vechi de lemn, cafenele, florării şi galerii, construite în secolul XIX, ce oferă un aspect pitoresc şi boem călătorului care-şi permite să zăbovească oleacă pe aici. Aceste clădiri sînt printre cele mai vechi din Norvegia.

       Ne oprim şi noi în cîteva mici magazine de artă; tablouri, miniaturi sculpturale, bibelouri, obiecte metalice, antichităţi, realizate cu bun gust, produse fine de toaletă te îmbie să le priveşti. Există şi un magazin de artizanat care expune costume populare norvegiene, dar preţurile prohibitive ne împiedică să ne gîndim măcar că le-am putea achiziţiona. Ne alegem numai cu o panglică frumos colorată de la unul din costume.

      Cafenelele, unele cu mese şi scaune rustice din lemn, îşi au terasele direct pe stradă şi sînt pline de oameni care-şi beau tihniţi ceaiul sau cafeaua, pentru că în Norvegia, băuturile alcoolice tari sînt ţinute sub un control strict al statului.

      Pe malul apei, casele de culoare roşie închisă sînt aşezate pe piloni solizi de lemn pentru a face faţă eventualelor revărsări de ape şi au pe pereţi diverse sculpturi ornamentale.

Mosjoen - Locuinţe lacustre

În faţa acestor case se găseşte o plajă micuţă, umedă, semn că apa abia s-a retras. Undele verzi ale rîului Vefsn sau poate ale fiordului care îl primeşte în îmbrăţişarea sa se sparg clipocind de ţărm. E soare, e cald şi e bine, iar tentaţia de a-mi răcori puţin tălpile în aceste magice valuri este prea mare. Cum fiordul provine din ocean, pot spune cu mîndrie că mi-am băgat indirect picioarele în Atlantic.

Mosjoen - Cu un picior în Vefsnfjord

       E o adevărată plăcere să rătăceşti prin acest cartier şi să te laşi furat de liniştea şi pacea care te înconjoară, departe de lumea dezlănţuită de la noi. Probabil că ne-am adapta uşor şi ne-am simţi bine dacă ar trebui să trăim aici. Este imaginea unei ţări care are multă răbdare şi civilizaţie şi pentru care timpul are altă măsură.

       Prînzul ne prinde într-o parcare umbroasă şi curată, pe malul unui rîu ce curge învolburat, la picioarele unei păduri de brazi. Aşezaţi la masa de lemn frumos lustruită ar trebui să ne bucurăm de frumuseţea peisajului, dar ţînţari uriaşi şi însetaţi de sînge ne atacă fără cruţare, răzbind prin blindajul pantalonilor noştri. În curînd picioarele ne sînt pline de blînde roşii şi calde, ce ne fac să practicăm asiduu sportul scărpinatului şi ne strică plăcerea acelei clipe. Pesemne, ţînţarii de aici au aflat că am scăpat de înţepăturile confraţilor lor de la Krokstrand şi au hotărît să se răzbune pe noi. Ne-am luat rapid tălpăşiţa, nu înainte de a gîndi că Dumnezeu mai face şi greşeli, slobozind în acel colţ de rai nişte creaturi mici, dar a’ dracului.

       Ne luăm rămas bun de la Norvegia de Nord care ne-a oferit fiorii izbînzii şi bucuria unor locuri minunate, scăldate de lumina soarelui de la miezul nopţii. Ne dorim din tot sufletul să revenim cît mai curînd pe aceste meleaguri de basm.

       Spre seară norii au revenit şi au tras din nou cortina peste scena azurie a bolţii cereşti. A început să plouă încetişor, apoi din ce în ce mai tare. Dincolo de Steinkjer, ploaia cădea în rafale, iar întunericul cobora tot mai dens peste noi. Ploaia şi şoseaua aglomerată ne-au întîrziat mult deplasarea.

       Ne cazăm la Singsaker Sommerhotell din Trondheim, o clădire impunătoare din lemn care are aspectul internatului unui liceu, cu o mulţime de camere pe culoar, băi comune şi două curţi interioare. Deşi simple, camerele, ca şi hotelul, arată impecabil din punct de vedere al curăţeniei şi ospitalităţii. Şi în plus, o rara avis în Norvegia, hotelul are parcare gratuită în faţa sa, ceea ce atrage mulţi clienţi din diverse ţări.

       Coborîm din maşină şi ne trezim ameţiţi de mirosul teilor înfloriţi, acum la sfîrşit de iulie. Ploaia cade în picături fine, e călduţ şi teii bătrîni îşi scutură florile peste maşină şi peste capetele noastre. Nu ne îndurăm să intrăm şi rămînem în parcare, de parcă n-am mai fi mirosit niciodată teii. Şi cînd te gîndeşti că în Copoul nostru drag floarea de tei s-a risipit de mult…

       Hotelul este situat în selectul cartier Singsaker, plin de verdeaţă: insule cu gazon simplu, excelent întreţinut, parcuri şi mai ales tei. Rareori cînd o maşină trece pe aleile din acest cartier, iar zgomotul motorului răsună răguşit şi fals în liniştea din jur.

       E momentul să ne refacem proviziile şi de aceea tragem o fugă la un supermarket Coop pentru a face cumpărături în fapt de seară.

       La întoarcere intru cu bagajele în mîini şi rămîn contrariat de lipsa oricărui membru al staff-ului hotelului. Recepţionera, oamenii de serviciu şi de pază, ospătarii de la restaurant dispăruseră cu totul, de parcă i-a înghiţit pămîntul. Aspectul pustiu al holurilor îţi dădea oarecare furnici pe spinare şi mă întrebam dacă nu cumva intrasem într-o casă bîntuită.

      Aveam să descopăr că tot personalul şi mulţi din oaspeţii hotelului se strînseseră într-un fel de club de la etaj şi priveau atent la singurul televizor din hotel. Oare de cînd deveniseră subit norvegienii atît de interesaţi de televizor? Am ridicat din umeri şi am trecut mai departe.

       Mai tîrziu îmi iau laptop-ul şi cobor în holul de la intrare, acolo unde aveam acces Wi-Fi gratuit la internet. Îmi citesc mai întîi corespondenţa, apoi caut ziarele de Iaşi pentru a mai afla noutăţi de acasă. Ochii îmi rămîn însă pironiţi pe un mic anunţ, poate neînsemnat pentru cei din România, dar atît de important pentru noi, cei din Norvegia: atentat la Oslo, 8 morţi şi mai mulţi răniţi. Refuz să cred că în Norvegia cea liniştită şi paşnică se poate întîmpla aşa ceva. Dau repede pe site-uri de ştiri în limba engleză şi vestea se confirmă, ba mai mult, e vorba de două bombe care vizau sediul guvernului şi pe primul ministru. Va să zică de asta era toată lumea adunată în faţa televizorului.

       Îmi strîng în grabă laptop-ul şi mă duc în cameră pentru a o informa pe Liliana şi pentru a dezbate problema. Reuşim să ne conectăm şi din cameră la internet şi să urmărim evoluţia evenimentelor. Ştirile sînt foarte confuze: se vorbeşte despre implicarea palestinienilor, despre vizarea unei tabere, dar nu se ştie care, despre ameninţarea cu noi atentate. Iar noi, peste o săptămînă, ar trebui să fim la Oslo, unde se spune că ar fi mari distrugeri materiale. Oare cît de sigură va mai fi călătoria noastră? Sosesc mesaje pe internet de la cei apropiaţi, îngrijoraţi de soarta noastră, iar telefonul începe să sune. Sînt mesaje de încurajare, dar şi mesaje alarmiste cu tot felul de date contradictorii, menite să bage spaima în noi.

       Luăm în calcul posibilitatea de a modifica din mers itinerarul nostru sau chiar de a întrerupe cu totul călătoria. Atinşi de aripa tremurătoare a încordării şi incertitudinii, adormim frămîntaţi de gînduri negre şi aproape nu realizăm faptul că în sfîrşit, în Norvegia s-a făcut noapte pentru prima dată de cînd sîntem aici şi că afară, sub lumina palidă a becurilor, ninge încetişor cu flori de tei.

Ziua a 14-a (sîmbătă, 23 iulie 2011) Trondheim

      Ne trezim obosiţi după o noapte zbuciumată, plină de visuri care ne-au torturat. Primul lucru pe care îl facem este să deschidem din nou laptop-ul, singura noastră legătura cu lumea. Între timp, situaţia pare să se fi limpezit. Aflăm şi despre masacrul din insula Utoya, acolo unde au fost ucişi cu sînge rece aproape 70 de adolescenţi nevinovaţi care participau la tabăra de vară a unui partid norvegian. Criminalul, un dezaxat mintal norvegian, fusese deja încarcerat. Se părea că alte riscuri de atentate nu mai erau, aşa că ne puteam continua excursia conform planului iniţial.

       Pornim la drum pe străzile din elegantul cartier rezidenţial Singsaker. Casele din lemn, cu etaj şi multe din ele fără garduri, reprezintă pete de culoare în oceanul verde care ne înconjoară. Coborîm agale spre zona centrală sorbind cu nesaţ în nări aerul umed, înmiresmat cu aroma teilor.

Trondheim - Cartierul Singsaker şi turnul catedralei Nidaros

Ploaia s-a oprit, dar străzile sînt ude şi din ele se ridică aburi de căldură. Pe o colină din apropiere, sobră prin cenuşiul şi simplitatea zidurilor sale, vechea fortăreaţă medievală Kristiansten veghează de secole asupra oraşului. În partea de jos, aproape de rîul Nidelva, strada este pavată cu piatră cubică şi pare gîtuită de intrarea prea cutezătoare a caselor care etalează mici buticuri, cafenele, galerii de artă. Standuri cu biciclete te ademenesc să foloseşti acest popular mijloc de transport din ţările nordice. Pentru a le închiria trebuie însă să fii membru al unui club local. E linişte, încît se poate auzi cum se scutură florile de tei. Din cînd în cînd, cîte o maşină comite sacrilegiul de a sfîşia această linişte de catedrală.

Trondheim - Flori de tei

      Mica intersecţie din faţa Podului Vechi al oraşului este însă ceva mai animată. Acest pod pietonal, acoperit de trei arcuri roşii – Lykkens (Porţile fericirii), este azvîrlit peste rîul Nidelva ce descrie o curbă uriaşă pentru a îmbrăţişa oraşul, înainte de a se pierde în fiordul Trondheim.

Podul Vechi cu Porţile fericirii

      Trondheim este al patrulea oraş ca mărime din Norvegia, avînd o populaţie de 160000 de locuitori. A fost înfiinţat de regele viking Olav Tryggvason în anul 997 ca punct comercial şi a fost capitala Norvegiei în perioada vikingă pînă în 1217. Oraşul a purtat în acea epocă numele de Nidaros. A fost sediul arhidiocezei catolice a Norvegiei în perioada 1152-1537, atunci cînd Reforma a învins definitiv în ţară.

       Istoria oraşului este legată indisolubil de domnia regelui Olav Haraldsson şi de bătălia de la Stiklestad împotriva regelui Canute al Danemarcei. Olav a murit în timpul acestei bătălii, pe 29 iulie 1030, iar după un an, trupul său a fost găsit neputrezit. El a fost declarat sfînt şi mutat dintr-o biserică în alta pînă în 1090 cînd a fost depus la Kristkirken, pe locul viitoarei catedrale Nidaros.

       Podul Vechi, ca şi arhitectura stradală a întregului oraş este opera inginerului militar Johan Caspar de Cicignon care a reconstruit toată aşezarea după marele incendiu din 1681.

      De pe pod admirăm zona Bryggen, a vechilor depozite comerciale din perioada ligii hanseatice.

Zona Bryggen - Case de lemn oglindindu-se în Nidelva

Clădirile masive din lemn, intens colorate, au fost restaurate minuţios şi se oglindesc în apa rîului Nidelva. Tot de pe pod se zăreşte şi turla înaltă de 97,8 metri a catedralei Nidaros. Spre ea ne îndreptăm şi noi pe o străduţă îngustă şi sinuoasă care ne scoate în parcul din spatele Primăriei. E un parc simplu, cu gazon bine îngrijit, curat, care te îmbie la cîteva minute de popas.

      De aici, ajungem imediat în faţa catedralei Nidaros, principala atracţie a oraşului, cel mai mare monument medieval din Norvegia. Masivitatea bisericii se traduce prin dimensiunile sale: 102 metri lungime şi 50 metri lăţime. În preajma catedralei domneşte o animaţie ce contrastează cu liniştea de pînă acum. Urmăm aleea principală ce trece printr-un cimitir ce arată ca un adevărat parc, cu arbori seculari sub care monumentele austere de piatră sau marmură se pierd în verdele pajiştii. Nici o limită nu marchează mormintele, încît ne-am întrebat dacă nu cumva călcăm peste morţi. E şi aceasta o dovadă a comuniunii oamenilor cu natura, după moarte trupul urmînd a se confunda întru totul cu pămîntul din care provine. Poate că această privelişte înierbată, udă şi caldă, să fie imaginea raiului biblic.

       Istoria catedralei se pierde în negura veacurilor. Construcţia ei a început în jurul anului 1070, iar de-a lungul timpului a suferit un proces de remodelare prin adăugarea de noi elemente, dar şi prin distrugeri repetate. Cea mai veche parte a catedralei actuale datează din jurul anului 1320.

Catedrala Nidaros - Transseptul nordic

       Transseptul nordic este prima intrare cu care vizitatorul face cunoştinţă. Partea sa cea mai de jos a fost construită în stil romanic, iar deasupra intrării este o capelă închinată arhanghelului Mihail. Pe aici am pătruns şi noi în acest sanctuar. Evenimentele tragice din ziua precedentă au determinat autorităţile bisericeşti să lase intrarea liberă în acea zi.

       Am ajuns în întunericul din naosul bisericii care are forma unei nave cu înălţimea de 21 de metri. A fost construit în perioada 1240-1280, iar arhitectura sa este inspirată de cea a catedralelor din Anglia, în special Lincoln şi Westminster Abbey. De altfel, întreaga catedrală este o îmbinare de stiluri arhitectonice: normand, romanic şi gotic. Reconstrucţia interiorului s-a făcut între anii 1898 şi 1930, atunci cînd s-au împlinit 900 de ani de la moartea lui Olav.

      Privirea ne-a fost atrasă de superbele vitralii ale bisericii, inclusiv cel în rozetă, situat pe peretele vestic, create de Gabriel Kielland, avînd ca modele vitraliile de la Chartres.

       Înăuntru, fotografiatul şi filmatul sînt interzise, dar cu toate acestea, bezna era în permanenţă spartă de fulgerările blitzurilor. Supraveghetorii din biserică nu pot face faţă avalanşei de turişti care doresc să păstreze amintiri de aici.

      În mijlocul catedralei se află Crucifixul de argint realizat de W. Rasmussen şi donat de norvegienii din SUA în 1930. În faţa acestui crucifix, sute de candele aprinse direct pe podea, ţipăt al luminii împotriva întunericului, ard pentru sufletele celor ucişi la Oslo şi pe insula Utoya. Aprindem şi noi o candelă, înainte de a merge mai departe spre Capela Rusă.

       De lîngă Capela Rusă, ortodoxă, porneşte scara în spirală care urcă în turn. Se poate vizita numai cu un ghid al bisericii, la intervale de jumătate de oră, maxim 20 de persoane pe tur. Sîntem avertizaţi asupra pericolelor acestui traseu, strîmt şi întortocheat, fără cale de întoarcere. Cei care suferă de afecţiuni cardiace, rău de înălţime, claustrofobie sînt sfătuiţi să renunţe. Şi totuşi, coada care s-a format nu lasă nici un dubiu asupra faptului că există mulţi doritori de senzaţii tari.

       În sfîrşit, se formează şi grupul nostru. Cei mai slabi de înger sînt lăsaţi la urmă, pentru ca eventualul lor abandon să nu stînjenească înaintarea celorlalţi şi astfel să se poată întoarce în siguranţă. Scara urcă în spirală între zidurile care parcă vor să te strivească între ele, dar apoi ieşim pe o punte îngustă, atîrnată în interiorul catedralei. De aici, putem arunca o privire asupra spaţiului imens dinăuntru şi peste furnicarul de oameni de sub noi. Apoi, din nou, pe o scară înghesuită, urcăm în turnul propriu-zis pentru a ieşi în afara zidurilor sale, la 36 de metri înălţime. Urmăm cărarea de pe laturile sale, în ritmul impus de coloana de vizitatori, fără a putea zăbovi prea mult în a admira priveliştea oraşului. Mulţi merg sprijiniţi de acoperişul de tablă verde, foarte înclinat, refuzînd să privească în golul care se cască lîngă balustrada parcă prea joasă. În fiecare colţ există cîte un turnuleţ, loc de regrupare şi de alinat ameţeala. Putem vedea bine cimitirul de sub noi, strada Munkegata care porneşte din faţa catedralei, Primăria, statuia regelui Olav Tryggvason, precum şi cartierul Singsaker ridicat pe o colină în partea de miazăzi a oraşului. Revenim jos, fără incidente deosebite, bucuroşi că am putut trece cu bine acest test al înălţimii.

       În partea nordică a naosului se află Capela Sfîntului Olav, acolo unde, conform tradiţiei s-ar afla mormîntul sfîntului norvegian. Sînt redate scene din viaţa sa, de la moartea sa din timpul bătăliei de la Stiklestad, precum şi minuni săvîrşite după moarte. Sanctuarul său a devenit loc de pelerinaj pentru oameni din întreaga Norvegie, dar şi din alte ţări nordice.

       Părăsim catedrala prin uşa situată în peretele vestic, partea cea mai reprezentativă a acestui monument. Ne-am aşezat pe băncile situate la oarecare depărtare şi am admirat acest perete impunător, cu sculpturile şi dantelăriile sale în piatră. Pentru a se asigura lărgimea faţadei, cele două turnuri de pe margine au fost plasate cît mai departe posbil unul de altul. S-a realizat aşa numitul fronton – ecran. Construcţia frontonului vestic a început în anul 1248, fiind refăcut în perioada 1905-1983. Lăţimea acestui perete  este de 39 de metri, iar înălţimea de 45 de metri.

Catedrala Nidaros - Peretele vestic

Deasupra intrării principale se află cîteva reprezentări ale lui Isus: Răstignirea, Isus în Ziua Judecăţii, Maria şi Pruncul Isus şi cel mai sus, Învierea.

       Există trei rînduri de statui pe acest perete. Din cele 59 de statui, numai 5 sînt originale din Evul Mediu şi au fost mutate în Palatul Arhiepiscopului, pe perete fiind amplasate nişte copii. Celelalte statui sînt creaţii noi ale artiştilor norvegieni.

      Pe rîndul de sus sînt reprezentaţi profeţii şi regii din Vechiul Testament, iar pe rîndul de jos apar în special apostolii. Pe rîndul din mijloc, printre alţii, pot fi văzuţi sfinţii norvegieni Oystein, Hallvard, Sunnitva şi Olav, precum şi virtutea cerească Iubirea.

       Luăm o mică pauză să ne revenim, după ce ne-am desfătat ochii şi mintea cu această bijuterie arhitectonică. În jurul catedralei se află şi alte obiective care merită a fi vizitate şi trebuie să alegem cu grijă, pentru că deja oboseala ne dă tîrcoale.

       Renunţăm la vizitarea clădirii care adăposteşte bijuteriile coroanei norvegiene şi optăm pentru a vedea Armurăria (Rustkammeret), ce ne oferă o mare colecţie de arme de foc, precum şi o secţiune despre mişcarea de rezistenţă norvegiană din al Doilea Război Mondial.

       Palatul Arhiepiscopului a fost sediul arhidiocezei catolice a Norvegiei pînă în 1537, atunci cînd ultimul episcop catolic a fost nevoit să fugă în Olanda. În muzeul din aripa sudică se găsesc sculpturi originale din catedrală şi descoperiri din palat. Nu intrăm însă aici şi ne îndreptăm spre magazinul de suveniruri, ultimul punct al vizitei noastre în această zonă.

       Prînzul ne prinde din nou în faţa catedralei, înfruptîndu-ne cu cîte o tartină scoasă din rucsacul pe care-l purtam în permanenţă cu noi. În timp ce ne odihnim privim la spectacolul pitoresc oferit de sutele de turişti din toată lumea care mişună în acest loc istoric. Grupurile se strîng în jurul unor ghizi autoritari, precum puii în jurul cloştii. Sînt folosite diverse semne de recunoaştere, pentru ca oamenii din diferitele grupuri să nu se amestece între ei. În vîrful unor beţe de lemn sau de plastic erau montate pancarte cu numere, nume sau desene, se foloseau eşarfe, iar un ghid mai inventiv avea pusă o sticlă mică din plastic.

      Încercăm să intrăm din nou în biserică, dar constatăm cu surprindere că deşi eram în timpul orelor de vizitare, aceasta fusese închisă din cauza unei cununii care urma să se oficieze aici.

Nuntă la catedrală

Ne amestecăm printre nuntaşi, dar mireasa nu ne impresionează, fiind cam trecută şi dolofană. În schimb, admirăm costumele populare norvegiene pe care le poartă cîţiva dintre participanţi.

       Munkegata este artera principală a oraşului, ce se întinde de la catedrala Nidaros pînă la Hala de peşte (Ravnkloa), situată pe malul fiordului. Strada, ca şi întregul oraş, a fost reconstruită în 1681 după marele incendiu din acel an. Trecem prin faţa clădirii portocalii a Primăriei (Radhuset), apoi pe lîngă Muzeul de Artă aplicată, ridicat din cărămidă roşie.

       În mijlocul pieţii centrale a oraşului, acolo unde Munkegata se întîlneşte cu Kongens gate, se înalţă maiestuoasă, statuia regelui Olav Tryggvason, întemeietorul oraşului, aşezată pe o coloană uriaşă, asemănătoare columnei lui Nelson din Trafalgar Square. În această piaţă accesul automobilelor este interzis, fiind permisă doar circulaţia pietonilor şi bicicliştilor.

Trondheim - Statuia regelui Olav Tryggvason

       Băncile din piaţă erau pline de oameni care se relaxau. Liniştea şi seninătatea lor ne-au impresionat, ţinînd cont de tragedia care a lovit Norvegia, cea mai mare de la al Doilea Război Mondial încoace. Şi în zilele următoare vom observa demnitatea cu care acest popor a primit pierderea acestor zeci de copii, fără a se lamenta sau a se isteriza. Morţii erau plînşi în tăcere, dar se cerea pedepsirea fermă a făptaşului şi a autorităţilor care au avut intervenţii pline de stîngăcii în timpul atentatelor. Era şi aceasta o dovadă că Norvegia nu era defel pregătită pentru asemenea evenimente. Ne procurăm şi nişte ziare locale, fără a putea înţelege mare lucru din text, dar cu imagini suficient de evocatoare şi de cutremurătoare.

       Intenţionam să vizităm Stiftsgarden, reşedinţă regală din 1906, interesant monument de arhitectură în lemn norvegiană, ridicat în stil rococo, cu detalii baroce.

Stiftsgarden

Accesul se face numai în tururi cu ghid, la ore fixe, cu măsuri de securitate, datorită caracterului oficial al clădirii. Din păcate, din cauza unei vizite importante care era aşteptată în după-amiaza acelei zile, fuseseră sistate tururile turistice, astfel încît ne-am mulţumit s-o privim pe dinafară.

       Hei, dar iată-ne şi la Hala de peşte, acoperită, cu galantarele şi bazinele sale ce îmbie muşterii să cerceteze şi să cumpere marfa, atent şi îngrijit expusă. Mult mai mare decît surata sa din Tromso, dar incomparabil mai mică şi mai liniştită decît celebra Piaţă de peşte din Bergen, oferă o varietate de produse: peşte de toate felurile, cod, ton şi mai ales somon, adevărată comoară a Norvegiei, fructe de mare, creveţi, crabi, carne de balenă, conserve şi preparate din peşte. Vînzătorii, îmbrăcaţi impecabil, cu şorţuri de plastic, îţi vorbeau în engleză dacă era cazul. Tot în interior se găseau cîteva mese la care se putea servi mîncăruri din peşte, preparate pe loc.

Trondheim - Hala de peşte

Şi peste toate se răspîndea un miros aromat care în scurt timp ne-a zgîndărit rău stomacurile noastre intrate de mult în suferinţa foamei. Ne-am ales cu nişte plăcinte din peşte, pe care le-am mistuit în goliciunea burţilor noastre, şezînd pe lespezile de piatră ale unui mic amfiteatru de lîngă hală, ce avea deschidere spre fiord, spre gară şi spre port. Mîncam şi ne şi culturalizam, uitîndu-ne la statuia ce-l întruchipa pe eroul principal din romanul “Ultimul viking”, un umil pescar ce-şi cîştiga existenţa pescuind în largul insulelor Lofoten, al autorului Johan Bojer (1872-1959), originar de lîngă Trondheim. N-aş putea spune dacă din punct de vedere gastronomic acele plăcinte erau o mare realizare. Ştiu doar că ele au mers ca unse şi au astîmpărat numai o mică parte din foamea noastră.

       Am bîntuit apoi, preţ de cîteva minute, pe cheiul la care erau legate o mulţime de iahturi de toate felurile, majoritatea oferind un confort deosebit la bord pasagerilor. Erau vase cu pînze, dar toate erau dotate şi cu motoare.

       Şi cu asta gata cu partea culturală a vizitei noastre în Trondheim. Era momentul pentru relaxare şi pentru cunoaşterea zonei comerciale a oraşului. Străzile pietruite se întretaie în formă de grilă şi sînt transformate în adevărate alei pietonale pe care circulă o lume cosmopolită. De altfel, pe aceste străzi am auzit înjurîndu-se în româneşte, în gura mare, probabil de cineva care credea că nu are de ce să se ferească. Dar iată că lumea asta este suficient de mică pentru a te întîlni cu nişte conaţionali la mii de kilometri depărtare de casă. După două săptămîni în care nu am auzit vorbindu-se româneşte, ar fi trebuit să ne bucurăm la auzul limbii noastre, dar cuvintele rostite în stradă de acea femeie blondă şi corpolentă ne-au lăsat un gust amar.

Pe străzile din Trondheim

       Magazine de toate felurile erau în această zonă, de la cele mai mici şi mai modeste, pînă la magazine elegante şi chiar un mall. Le-am vizitat ca pe nişte muzee, din cauza preţurilor piperate pe care le afişau, dar ne-am putut face o părere asupra a ceea ce se poartă în Norvegia. Bistrouri şi cafenele îşi aveau terasele chiar pe caldarîm şi erau pline de clienţi, căci era sîmbătă după-amiază şi între timp se ivise timid soarele.

       Hoinărind pe străzile din Trondheim să mai facem o incursiune în istoria oraşului, ceva mai recentă de astă dată. În 1928 a fost organizat un referendum local în privinţa numelui localităţii. Deşi majoritatea a votat în favoarea denumirii de Trondheim, parlamentul de la Oslo a hotărît revenirea la vechiul nume de Nidaros. Astfel, în perioada 1 ianuarie 1930 – 1 martie 1931 oraşul s-a numit Nidaros. Acest lucru a determinat proteste violente ale locuitorilor oraşului ce au silit Stortinget-ul (parlamentul) să revină asupra deciziei.

       La capătul străzii Nordre Gate, acolo unde aceasta confluează cu Kongens Gate, în apropierea columnei lui Olav Tryggvason, se ridică Biserica Doamnei Noastre (Var Frue Kirke). Construită la sfîrşitul secolului XII, a fost singura biserică din Trondheim care a supravieţuit Reformei.

Trondheim - Statuia patinatorului de viteză

Ne continuăm plimbarea pe Kongens Gate, umbrită de tei falnici. În faţa bisericii, lîngă mall-ul Mercur, se află o statuie ce înfăţişează un patinator de viteză, aflat în plin avînt. Este un omagiu adus sporturilor de iarnă, atît de populare în Norvegia, deşi echipa de fotbal a oraşului, Rosenborg Trondheim, a adus multă faimă acestei urbe şi ţării, prin accederea în fazele superioare ale Ligii Campionilor.

       Alte clădiri monumentale se înalţă în lungul acestei străzi: hotelul Britannia, Muzeul de ştiinţe, Biblioteca, Banca de Economii a Norvegiei, un fel de CEC de pe la noi. Strada se termină la vechile depozite din zona Bryggen. Am constatat cu prilejul acestei plimbări că sîmbăta seara şi duminica nu se plăteşte parcarea pe stradă.

       Ne întoarcem spre hotelul nostru şi traversăm din nou cimitirul straniu din jurul catedralei Nidaros. Ajungem pe malul Nidelvei fără a şti dacă am ieşit din cimitir sau nu. Ne lăsăm picioarele goale sub mîngîierea mătăsoasă a ierbii umede şi ne relaxăm în mijlocul unei lumi care respinge în continuare violenţa, deşi a fost atît de crud lovită cu doar o zi înainte.

       Ne ostoim setea la o fîntînă ţîşnitoare din acest colţ de rai, apoi traversăm rîul pe podul solid, ridicat pentru traficul greu. Revenim iar în cartierul nostru Singsaker, pe altă parte şi ne pierdem printre oaze de verdeaţă, străzi liniştite şi case de lemn. Probabil că am fi în stare să ne plimbăm ore în şir fără a simţi oboseala.

       Ajunşi în faţa hotelului ne-am descoperit maşina acoperită de florile de tei. Nu am îndrăznit să îndepărtăm această ofrandă a naturii şi le-am lăsat să ne parfumeze trupurile şi sufletele în zilele ce vor urma.

       Eram la jumătatea călătoriei noastre scandinave şi pînă acum, în ciuda evenimentelor de la Oslo, totul decurgea conform planului făcut acasă.

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 6 – Parisul Nordului – Tromso

       Ziua a 10-a (miercuri, 20 iulie 2011) – Tromso
       Ca mai toate oraşele mari norvegiene prin care am trecut, Tromso are un plan în formă de grilă, cu străzile paralele şi perpendiculare între ele, chiar dacă sînt aşternute pe panta unui deal. Aşa că orientarea noastră pe hartă şi pe teren era destul de simplă: de la hotel, prima stradă la stînga, apoi prima la dreapta, pentru a merge drept înainte pînă la Polaria, primul nostru obiectiv din acea zi.

       Facem o scurtă haltă în faţa clădirii masive ce adăposteşte Tromso Kunstforening (Muzeul de Artă contemporană), ce a fost ridicată în 1894. Nu-l vizităm însă, ci ne mulţumim doar să facem fotografii în parcul plin de verdeaţă, scăldat în lumina unui soare cald, ce pare nefiresc după atîtea zile zbuciumate.

       Alături de noi, o muncitoare de la salubritatea oraşului îşi face conştiincios treaba. Are în jur de 40-45 de ani, e înaltă, blondă şi ciolănoasă, e îmbrăcată în pantaloni scurţi, cu vestă reflectorizantă, iar în picioare poartă bocanci. Degajă aceeaşi alură de sportiv pe care o afişează majoritatea norvegienilor. Vedem în ea maxima eficienţă în asigurarea serviciilor municipalităţii. Foloseşte mănuşi şi o ţepuşă metalică pentru a strînge cu dexteritate puţinele gunoaie din parc pe care le pune într-un sac de plastic. În general, nu are prea mult de lucru, din cauza curăţeniei exemplare care domneşte peste tot. La sfîrşit face poze cu locul rămas în urmă, pentru a dovedi superiorilor săi modul cum şi-a îndeplinit sarcinile. Duce punga la o mică autoutilitară pe care tot ea o conduce şi apoi pleacă mai departe. E doar un singur om, dar un om care face de toate: gunoier, şofer, dar şi propriul şef, ne mai fiind nevoie de alţi supervizori.

      Polaria este un centru naţional de cercetare şi informare cu privire la regiunile polare, în special Arctica. Alături de clădirea mare destinată activităţii de cercetare propriu-zisă se găseşte muzeul în care vizitatorul va trăi pentru cîteva ore experienţa peisajului arctic.

Tromso - Polaria

       După ce am lăsat 250 de coroane la intrare, luăm loc în sala unui cinematograf panoramic, în care, timp de 15 minute, rulează un interesant film despre insulele Svalbard, aflate undeva la 80° latitudine nordică. Imaginile ne arată un ţinut virgin, al gheţurilor veşnice şi al urşilor polari, survolat cu elicopterul, pe care n-a călcat încă picior de om.

       Ne canonim apoi printr-un pasaj întunecos, cu recuzita sonoră de rigoare, care reproduce atmosfera arctică: gheţari, vizuina unui urs polar, banchize plutitoare, cortul unui explorator, un snowmobil. Acest coridor ne conduce spre principala atracţie a muzeului, bazinul focilor. Trecem pe sub fundul de sticlă al bazinului avînd o formă semicilindrică şi vedem mamiferele negre strecurîndu-se prin apa verde de deasupra noastră. Privind în sus la unduirea apei, avem impresia că ne-am afla în adîncurile oceanului, efectuînd filmări subacvative. Şi aici, ca la toate obiectivele turistice din Norvegia este permis fotografiatul şi filmatul fără restricţii. Excepţie a făcut catedrala Nidaros din Trondheim.

       Avem noroc! Am ajuns tocmai la momentul spectacolului focilor. Cei doi dresori hrănesc animalele şi ne oferă cîteva minute de divertisment care adună în jurul bazinului zeci de vizitatori, mari şi mici. Ne sînt date explicaţii în limba engleză despre aceste animale şi despre modul cum este realizat dresajul lor.

Spectacolul focilor la Polaria

       Celelalte bazine adăpostesc şi alte elemente ale faunei şi florei arctice, la loc de cinste fiind măreţul crab regal.

       Un alt film emoţionant ne introduce în lumea magică a Luminilor Nordului care dansează pe cerul din lunga noapte arctică. Acest straniu fenomen natural, mai cunoscut şi sub denumirea de Auroră Boreală, care a tulburat oamenii din cele mai vechi timpuri, este însoţit în film de o muzică stelară ce pare a izvorî din altă lume.

       Într-o altă încăpere este reprodusă camera de comandă a unui vapor, iar la simulatoarele de aici poate avea acces oricine se încumetă să navigheze virtual cu un gigant al apelor prin fiord şi pe sub Tromso Bridge.

       Alte atracţii care pot fi văzute în Polaria: animale împăiate, în special foci, pinguini, vulpi şi păsări, imagini de la cei doi poli ai Pămîntului, mulajul unui urs polar, dar şi al unei cozi de balenă în mărime naturală, pe lîngă care oamenii par atît de firavi.

      La ieşire ne aşteaptă un magazin cu suveniruri, dar cu produse nespecifice locului în care ne aflam şi pe deasupra scumpe, aşa încît amînăm cumpărăturile pentru alte magazine.

     Revenim spre centrul oraşului, trecînd pe lîngă muzeul destinat vasului Polstjerna, de cercetări arctice şi pentru vînat foci, dar şi prin zona comercială situată pe malul fiordului. Magazine mai mari sau mai mici te îmbie să le calci pragul, iar tovarăşele mele n-au ezitat să facă acest lucru spre disperarea mea. Într-o piaţă deschisă se află un adevărat bazar, cu tarabe pe care se găsesc o sumedenie de lucruri, de la haine şi încălţăminte, obiecte de artizanat, cărţi şi pliante turistice, pînă la fructe şi legume cu preţ redus.

       Vapoare de toate felurile sînt acostate la cheiul din Tromso: uriaşe vase de croazieră, rapide şi elegante, curse locale de pasageri, ambarcaţiuni de pescuit, iahturi cu pînze şi şalupe care se leagănă agale în zona prevăzută cu aparate de taxare ca într-o parcare de pe uscat.

       Ajungem şi în Piaţa Catedralei, zona centrală a oraşului, cu clădirile sale mai impunătoare: primăria, poşta, bănci, hoteluri, dar şi cu magazine mai şic găzduite de cochete case de lemn în multiple culori.

Tromso - Piata Catedralei

De la un magazin de suveniruri ne satisfacem şi pofta de shopping, alegîndu-ne cu mîinile încărcate de amintiri pentru cei de acasă. Mersul cu bicicleta prin oraşele din Norvegia este la mare cinste, mai ales că de multe ori în zonele centrale este interzisă circulaţia maşinilor.

       Catedrala luterană (Tromso Domkirke) datează din 1861 şi este cea mai nordică catedrală protestantă din lume. Cu cele 800 de locuri ale sale este una din cele mai mari biserici de lemn din Norvegia.

       În vecinătatea portului se găseşte o statuie a lui Roald Amundsen, amintirea celebrului explorator fiind omniprezentă în oraş. Pe lîngă această statuie, există şi un bust, o stradă, dar şi un restaurant care îi poartă numele.

       După obligatoria pauză de prînz pentru a ne reface forţele, e momentul explorării din cursul după-amiezii. Trecem prin zona Bryggen, care nu e nici pe de parte atît de mare şi de spectaculoasă ca în Trondheim sau mai ales în Bergen, dar care impresionează prin clădirile masive de lemn, frumos colorate, ale vechilor depozite comerciale, acum renovate.

      Toate drumurile oraşului duc la Tromso Bridge care traversează strîmtoarea Tromsoysundet dintre continent şi insula Tromsoya. Este un pod în consolă ce a fost construit între 1958 şi 1960, fiind la vremea respectivă, cu cei 1036 de metri ai săi, cel mai lung pod din Europa de nord.

Tromso Bridge

Este susţinut de mai mulţi piloni, cei din mijloc fiind mai depărtaţi, acolo unde şi înălţimea podului este cea mai mare (38 metri), pentru a permite vapoarelor mari să treacă pe sub pod. Îl traversăm la pas şi de pe curbura sa privim la oraşul care se răsfiră pe cele două maluri ale strîmtorii. Un trotuar este destinat numai pietonilor, iar celălalt are o destinaţie mixtă, pentru pietoni şi biciclişti.

       În faţa noastră se ridică impunătoare Catedrala Oceanului Arctic (Ishavskatedralen), situată la poalele muntelui Tromsdalstinden pe care se poate urca cu o telecabină.

       Ishavskatedralen, cunoscută ca şi Biserica Tromsdalen, este ridicată din beton după planurile arhitectului Jan Inge Hovig. A fost sfinţită în anul 1965 şi a devenit în scurt timp un simbol al oraşului, fiind cel mai căutat obiectiv din Tromso. Acoperişul are formă triunghiulară coborînd pînă la pămînt şi simbolizează modul în care Luminile Nordului dau strălucire lunilor întunecoase de iarnă din Tromso.

Tromso - Ishavskatedralen

Pătrundem în interiorul spaţios al catedralei şi luăm loc pe o bancă de lemn. Privirile ne sînt atrase de peretele estic, triunghiular, pe care se află un vitraliu masiv de 23 de metri, realizat de Victor Sparre în 1972. Este alcătuit din 86 de piese de sticlă ca nişte bijuterii, avînd ca temă “A doua venire a lui Hristos”.

      Refacem drumul înapoi peste pod pentru a ajunge în zona istorică a oraşului, cu case vechi din lemn, durate pe marginea străduţelor pietruite, străjuite de felinare electrice. Tromso conţine în partea sa centrală cel mai mare număr de case vechi de lemn din Norvegia de Nord, cea mai “bătrînă” datînd din 1789.

Case vechi de lemn în Tromso

       Într-una din aceste case, ridicată în 1830, unde s-a aflat vama, se găseşte astăzi Muzeul Polar (Polarmuseet). Muzeul a fost deschis în 1978, la 50 de ani după ce Roald Amundsen a dispărut în încercarea de a găsi urmele dirijabilului “Italia” al exploratorului italian Umberto Nobile. Taxa de intrare este de 50 NOK pentru adulţi şi 25 NOK pentru copii.

      Într-o sală de la parter se află o expoziţie de urşi polari împăiaţi  proveniţi din donaţiile unor nobili englezi care i-au achiziţionat din Norvegia de-a lungul secolelor pentru proprietăţile lor .

       O secţiune importantă a muzeului se găseşte tot la parter şi este destinată vînătorii şi folosirii de capcane în insulele Svalbard de la începutul secolului XX. Pătrundem înfioraţi în coliba unui vînător recreată aidoma celor originale şi dăm peste manechine umane şi de animale. Vîntul şuieră sinistru, focul pîlpîie în sobă, iar undeva departe de aude schelălăitul unui cîine urgisit. La o masă rudimentară, un om scrie cu tocul la lumina palidă a unui opaiţ. Un pat simplu, acoperit cu blănuri, ustensile de gătit, arme, piei de animale, haine groase, cizme umplu această încăpere sărăcăcioasă, adevărată maşină a timpului şi spaţiului spre tărîmuri şi vremuri neprielnice.

      Vînătoarea de foci, reni, vulpi şi urşi polari era principala îndeletnicire a locuitorilor acestor insule, care ascund touşi importante bogăţii subterane, în special cărbune şi minerale, disputate de Norvegia şi Rusia

       Într-o altă secţiune sînt reconstituite vase de pescuit, de transport şi de cercetare din regiunea arctică. Călătorim din nou în timp şi facem “cunoştinţă” cu căpitanul unui vas de cercetări din perioada anilor 1950, aflat în cabina sa, refăcută cu minuţiozitate.

      Etajul este destinat omagierii marilor exploratori polari Roald Amundsen şi Fridtjof Nansen, deveniţi adevăraţi eroi ai Norvegiei. Roald Amundsen a trăit între anii 1872 şi 1928 şi a devenit celebru fiind primul om care a atins Polul Sud la 14 decembrie 1911, cu o lună înaintea nefericitei expediţii a britanicului Robert Scott. Tot el a străbătut pentru prima dată în perioada 1903-1906 pasajul de nord-vest dintre Atlantic şi Pacific prin nordul Canadei, la bordul navei Gjoa. Puţini ştiu că el a participat şi la expediţia belgiană de cercetare a Antarcticii dintre anii 1897-1899. Ne uităm într-o carte veche care descrie viaţa acestei expediţii desfăşurate cu ajutorul vasului Belgica. Alături de numele lui Amundsen, găsim plini de mîndrie şi numele cunoscutului nostru compatriot, scris în ortografia franceză, Gustave Emile Racovitza, care a participat în calitate de naturalist. Alături de fotografii şi obiecte din diversele sale expediţii se află expuse aici sania şi cîinii împăiaţi cu care a cucerit Polul Sud.

       Fridtjof Nansen (1861-1930) a fost explorator, om de ştiinţă, umanist, om politic, laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1922. Deşi a condus echipa care a traversat pentru prima dată Groenlanda în 1888, el şi-a cîştigat faima mondială după ce a atins cea mai nordică latitudine de 86°14′ la bordul navei Fram în timpul expediţiei polare din perioada 1893-1896. Vasul Fram a devenit un adevărat simbol al explorărilor polare, fiind folosit şi de Amundsen în călătoria sa spre Polul Sud. Astăzi, acest vas celebru se află expus la muzeul Fram din Bygdoy – Oslo.

       În schimb, parte din mobilierul de pe alte două vase de explorări arctice, Gjoa şi Maud, este expus aici, alături de fotografii şi documente de epocă.

       Ieşiţi afară, admirăm un splendid vas cu pînze al timpurilor noastre care se leagănă liniştit în faţa muzeului.

       Hoinărim apoi pe străzile oraşului, mîngîiaţi de soarele blînd al nordului, care încă se încăpăţinează să apună. Ne oprim pe o bancă de lîngă o statuie închinată vînătorilor de balene. Încet, încet, paşii ne poartă spre hotelul nostru printre locuitorii care se plimbă relaxaţi.

       Ziua a 11-a (joi, 21 iulie 2011) Tromso – Krokstrand  620 km

       Din nou pe drum. O altă zi în care avem de străbătut o distanţă uriaşă. Cu capul încă plin de imaginea atîtor cutezătoare aventuri polare, ne închipuim că maşina noastră s-a transformat într-o corabie ce ne va conduce spre tărîmuri mai primitoare, pe măsură ce coborîm spre sud.

      Călătoria se desfăşoară destul de monoton, în viteză, trecînd prin locuri care ne-au devenit atît de familiare. Străbatem oraşul Narvik şi traversăm din nou cu ferryboat-ul de la Skarberget la Bognes. După debarcare rulăm kilometri buni în coloană, alături de ceilalţi parteneri de trafic care merg cuminţi, fără a se hazarda în manevre riscante.

       Trecem din nou Cercul Polar, de astă dată în sens invers şi ne luăm rămas bun de la Arctica care s-a dovedit atît de caldă şi de primitoare cu noi. Nu mai oprim aici şi ne îndreptăm ţintă spre locul de cazare.

       Campingul Krokstrand este situat imediat sub Cercul Polar pe malul rîului Ranelva, într-un peisaj încîntător: iarbă mătăsoasă, mesteceni, apă şi multă linişte. Şi pentru ca să nu pară totul prea idilic, trebuie să pomenesc de ţînţarii care ne-au chinuit din plin. Era înnourat, dar călduţ şi multă umezeală. Ne-am întins rapid cortul şi ne-am pregătit o cină de campanie care a devenit un adevărat ospăţ pantagruelic pentru stomacurile noastre lihnite.

       Din fericire, în cort ţînţarii nu au reuşit să pătrundă, astfel încît am putut avea un somn tihnit, înconjuraţi de susurul apei. Binecuvîntate locuri.

Poftiţi la cină - Krokstrand

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 5 – Acolo unde se îmbrăţişează oceanele

Ziua a 9-a (luni, 18 iulie 2011) Knivskjellodden -  71°11’08″ N

Un soare generos ne bătea în geam vestindu-ne că o nouă zi ne aşteaptă pentru a ne oferi aventura sa. Dar, cînd deschid uşa, o pală de vînt furios şi rece îmi izbeşte faţa, amintindu-mi brutal că ne aflăm mult dincolo de Cercul Polar.

E pentru prima dată de la începutul călătoriei cînd vom sta două nopţi în acelaşi loc. Şi tot pentru prima dată maşina va avea mai puţin de lucru, pentru că azi nu vor mai fi de parcurs distanţe uriaşe. Ne vom lua picioarele la spinare pentru a porni în măreaţa expediţie arctică, cu speranţa atingerii punctului extrem nordic al Europei, Knivskjellodden, situat pe un promontoriu din mijlocul oceanului.

Maşina noastră care s-a comportat impecabil pînă atunci ne poartă pe cei cîţiva kilometri care ne despart de parcarea de unde ne vom începe drumeţia. Avem de străbătut 8 kilometri pînă la ţinta noastră şi ne-am echipat corespunzător pentru mersul pe jos şi pentru condiţiile neprielnice de aici.

La început drumul pare uşor, poteca mergînd pe acelaşi vast platou pe care se află şi Capul Nord. Urmăm marcajul T-roşu, ridicat din lemn pe vîrful unor movile înalte din lespezi de piatră care se aseamănă “momîilor” ce însoţesc cărările din Carpaţii noştri sudici, Parîng şi Retezat. Briza din cursul dimineţii se transformă treptat într-un vînt puternic care ne bate din spate, fiindu-ne avantajos. Soarele ne încălzeşte feţele, umplîndu-ne de optimism, astfel încît prima porţiune a traseului o parcurgem fără probleme deosebite.

După ce lăsăm în urmă o zonă cu vegetaţie  de tundră care dă o senzaţie de gumă la călcat, plină de insule mocirloase, ne îndreptăm spre un teren plin cu piatră ce creşte consistenţa pămîntului de sub picioare.

Tot pe drum, pe drum, pe drum... spre Knivskjellodden

Pe margini, sclipesc în soare ochiuri cu apă limpede care tremură nervos sub mîngîierea vîntului, amintind de lacurile glaciare din munţii înalţi. Dar aici ne aflăm la o altitudine de doar 300 de metri.

Undeva, în depărtare, între doi versanţi stîncoşi se iţeşte un alt ochi de apă, ceva mai mare, de culoare albastră, ce adăposteşte insuliţe pustii şi misterioase – e Atlanticul. Ne odihnim pe nişte bolovani mai răsăriţi şi ne jucăm cu bucăţele de marmură care sînt răspîndite peste tot.

Pe tron de marmură

După ce am mers mai mult spre vest, cărarea o coteşte brusc la dreapta urmînd direcţia nord. Încetul cu încetul începem să coborîm, primind vîntul din tribord. Izvoare şi pîrîiaşe cristaline ne aţin calea la tot pasul şi totul în jurul nostru este curat şi virgin, de parcă ne-am găsi imediat după facerea lumii. Păsări arctice, necunoscute nouă, de mărimea unui pescăruş, gălăgioase, se apropie de noi luîndu-ne la rost pentru îndrăzneala de a le fi încălcat teritoriul.

Noi ne continuăm cu tenacitate drumul, lăsînd în dreapta uriaşa sferă argintie care marchează poziţia Sălii Capului Nord. Departe de a fi locuri pustii, pe cărare ne întîlnim cu mulţi alţi amatori de drumeţie şi saluturile noastre pornesc din inimă, trecînd peste barierele lingvistice dintre noi.

Apoi, deodată, fără să ne avertizeze, cărarea se prăvăleşte ameţitor, în curbe strînse şi abrupte spre malul Oceanului Arctic. La adăpostul unui versant care străjuieşte coborîrea noastră sîntem feriţi acum de rafalele vîntului. În sfîrşit, e cald şi bine, iar efortul depus ne face să transpirăm din belşug.

Frînarea intensă pe această pantă ne solicită din plin muşchii picioarelor, dar chinul nostru este răsplătit de priveliştea magnifică asupra oceanului albastru care se zbuciumă la picioarele noastre.

Coborînd spre Oceanul Îngheţat

Trecem lesne puntea azvîrlită peste un rîu la fel de limpede care-şi poartă ofranda apelor sale spre oceanul nesăţios şi ne trezim pe un cîmp cu bolovani rotunzi, de parcă am fi poposit într-un înspăimîntător osuar plin numai cu tigve albite de vreme. Păşim cu teamă peste aceste pietre, aşteptînd ca din clipă în clipă să auzim pîrîitul oaselor de sub noi.

Poteca se transformă apoi într-un adevărat bulevard pavat cu mari lespezi de piatră, puternic înclinat către mare, încît în multe momente avem probleme cu menţinerea echilibrului. Mormane întregi de alge acoperă partea cea mai de jos a acestui drum straniu, lăsate în dar de ocean în timpul fluxului. Acest pavaj inedit este întrerupt în multe locuri de crevase adînci, umplute cu iarbă şi mocirlă, prin care se scurg şuvoaiele de pe culmea alăturată. Traversarea lor, ca şi mersul pe planul stîncos înclinat, ne pune la încercare rezistenţa şi curînd ajungem să ne întrebăm dacă mai e mult pînă la capătul traseului. Mergem tot mai greu, scrutînd orizontul cu atenţie, pentru a descoperi cu o clipă mai devreme obiectivul care punctează vîrful promontoriului.

Nu putem zări mare lucru pentru că ţărmul o coteşte la stînga lăsînd în faţa noastră doar apa nesfîrşită.

Knivskjellodden - farul de la capătul lumii

Dar, după ce luăm acest viraj şi după mai bine de 3 ore de mers apare şi farul de la capătul lumii, cocoţat pe o platformă metalică, situat la 71°11’08″, punctul cel mai nordic al continentului nostru. Ne apropiem epuizaţi, uşor dezamăgiţi de mărimea acestei construcţii care contrastează cu speranţele noastre şi cu efortul depus pentru a ajunge aici.

Knivskjellodden pătrunde adînc în apă, iar în faţa sa cele două oceane, Atlantic şi Arctic, se îmbrăţişează, amestecîndu-şi apele atît de albastre. În imensitatea Oceanului Îngheţat, la 650 de kilometri nord se află sălbaticul arhipeleag Svalbard, iar la 2100 kilometri în aceeaşi direcţie se găseşte enigmaticul şi tulburătorul Pol Nord, unul din superlativele omenirii care a dat mari jertfe pentru cucerirea sa. Mă gîndeam că această distanţă ar putea fi parcursă în două zile cu maşina pe o ipotetică autostradă.

Din nou sîntem copleşiţi de bucuria cuceririi unui alt bastion geografic, de realizarea unei noi performanţe, de această dată prin puterile noastre. Lăsăm în urmă miile de kilometri străbătuţi, nopţile pierdute, orele de încordare, picioarele noastre îndurerate, transpiraţia care ne şiroieşte sub haine în ciuda frigului de afară. Ne-am dovedit în primul rînd nouă înşine, pentru că nu era nimeni acolo să ne vadă, că atunci cînd vrei cu adevărat ceva poţi să-ţi împlineşti visul şi să-ţi depăşeşti propriile limite.

Knivskjellodden - acolo unde se îmbrăţişează oceanele

Sub noi, stînci masive, pline cu goluri adînci, se scurg spre ocean. În timpul fluxului aceste goluri sînt umplute cu apă care rămîne prizonieră şi după retragerea mării.

Vedere spre faleza de la Capul Nord

În depărtare, se  desenează pe fundalul albastru faleza înaltă de la Nordkapp, pe creştetul căreia, pierdut în aburul uşor al după-amiezii, se ridică globul metalic pe care-l vizitasem cu o seară înainte. Ascultînd mugetele oceanelor sub rafalele de vînt, imaginea pare şi mai copleşitoare decît cea văzută de la înălţime.

Parcă supărat că nu-l băgasem în seamă, vîntul îşi înteţeşte prezenţa, suflul său devenind violent, aproape doborîndu-ne la pămînt. Cu greu reuşim să facem pozele de învingători care să ateste cucerirea acestui ultim petic de uscat al continentului nostru. Tricolorul din mîini e pe punctul de a fi sfîşiat de vînt şi reuşim cu mari eforturi să-l menţinem intact în timpul fotografierii. Ne încheiem hainele pînă la gît, ne tragem glugile pe cap şi căutăm un loc mai ferit pentru a ne odihni cîteva minute.  Zadarnice speranţe însă. O bucată de lemn, pusă acolo de o mînă grijulie pe post de bancă, ne oferă posibilitatea să ne aşezăm şi să bem o ceaşcă cu ceai fierbinte din termos.

Exploratori polari

Ne amuzăm copios cînd privim unii la alţii şi ne închipuim că îmbrăcaţi astfel, am putea uşor să fim confundaţi cu nişte adevăraţi exploratori polari. Deasupra noastră, pe ierburile grase, aplecate de vînt, o turmă de reni îşi vede liniştită de păscut, înfruntînd cu stoicism stihiile naturii.

Nu e timp prea mult de stat pentru că drumul de întoarcere e lung şi anevoios, noi sîntem obosiţi, iar vîntul se zburleşte tot mai tare. Revenirea se va transforma într-o adevărată aventură şi vom suferi din plin pentru trufia de a fi ajuns pînă la marginea omenirii.

Urcăm din greu panta abruptă, care ni se pare acum mult mai înclinată. După ce ieşim din vîlceaua ferită de vînt, sîntem luaţi în primire fără bune maniere de către uriaşa răsuflare a naturii care e pe punctul de a ne răsturna.

Rămînem fără apă şi mîncare, astfel încît sîntem nevoiţi să ne ostoim setea dintr-unul din numeroasele pîrîiaşe cu apă curată şi foarte bună pe care le întîlnim în cale. Vîntul se transformă într-o adevărată vijelie, ne bate acum, la întoarcere direct în faţă şi fiecare metru se cîştigă cu mari sacrificii, mergînd cu paşi împleticiţi, împinşi adeseori înapoi. Şi pentru ca tabloul sumbru să fie complet, vîntul umple bolta cerului cu cohorte de nori negri,  ameninţători, care pogoară întunericul şi teama peste noi. Soarele dimineţii rămăsese doar o amintire în acest peisaj apocaliptic care prevestea parcă sfîrşitul lumii şi al pămîntului.

Terminăm urcuşul infernal şi ajungem din nou pe platou. Alexandra nu mai rezistă cu adidaşii pe terenul dur, plin de pietre colţuroase şi îi schimbă cu bocancii mamei sale. În curînd însă se opreşte şi îmi face semn cu mîna. Din cauza zgomotului furtunii nu reuşesc să aud ce spune, aşa că mă apropii de ea. Îmi arată că tălpile bocancilor s-au desprins, astfel încît improvizăm legături din feşe, batiste şi capete de sfoară pe care le aveam cu noi. Sîntem nişte păpuşi sleite de puteri în bătaia vîntului, dar continuăm să înaintăm cu încăpăţînarea unor catîri, pentru că altă soluţie nu există. Cei 8 kilometri au devenit parcă 800 şi resortul instinctului de supravieţuire ne împinge prin mocirlă pînă la limanul parcării în care se află maşina salvatoare.

Ultimii metri parcurşi au fost eroici şi doar vederea parcării care apăruse la orizont ne-a susţinut pînă la capăt. Ajunşi în maşină ne bucurăm de căldura dinăuntru şi ne admirăm obrajii arşi de vînt. Doar ochii ne strălucesc cuprinşi de bucuria succesului.

Două ore de odihnă în căsuţa de la camping, un ceai fierbinte, o masă bună şi o frecţie cu spirt ne remontează şi ne fac apţi pentru programul de seară de la Capul Nord, unde avem cîteva restanţe din noaptea precedentă.

Capul Nord - Monumentul lui Oscar al II-lea

Ne oprim cîteva minute în faţa monumentului dedicat lui Oscar al II-lea, regele comun al Norvegiei şi Suediei, cel care prin vizita sa din 1873 la Capul Nord a dat un impuls dezvoltării acestei regiuni. Furtuna dezlănţuită alungă puţinii turişti care se mai încumetă la parapet, iar oceanul îşi mînă talazurile furioase pentru a muşca nemilos din stînca masivă. După sărbătoarea zilei precedente a urmat acum prigoana.

Fugim şi noi rapid în interiorul clădirii de la Capul Nord, pentru a ne opri la început în magazinul cu suveniruri. La ieşire, mîinile noastre sînt pline cu cadouri pentru cei dragi de acasă.

Coborîm în sala videografului panoramic de aici, unde din jumătate în jumătate de oră rulează un film emoţionant despre anotimpurile de la Nordkapp. După ce părăsim sala de proiecţie ne strecurăm prin tunelul săpat în inima stîncii, pe laturile căruia, în vitrine special amenajate, imagini tridimensionale ilustrează momente din istoria Capului Nord: descoperirea sa de către Richard Chancellor şi vizitele celor trei suverani – Ludovic Philippe  d’Orleans, Oscar al II-lea şi Chulalongkorn.

Capela ecumenică Sf. Ioan

Un moment de meditaţie şi relaxare ne este oferit în capela ecumenică Sf. Ioan, realizată de  asemenea în stîncă şi inaugurată în 1990. Ne aşezăm pe unul din scaunele de lemn şi ne lăsăm vrăjiţi de o muzică stelară care ne învăluie de peste tot. În faţă se află altarul, în care o sculptură din piatră înfăţişîndu-l pe Isus crucificat este scăldată de o lumină galbenă, amintind de soarele de la miezul nopţii. Tavanul, de un albastru tulburător, plin de zeci de luminiţe, simbolizează luminile nordului din timpul Aurorei boreale, celălalt fenomen natural de pe aceste meleaguri, care apare în timpul iernii arctice.

Tunelul o ia încetişor la vale, iar pe partea stîngă intrăm în muzeul Thai, deschis în anul 1989, pentru a cinsti vizita regelui Siamului (Thailanda de azi) Chulalongkorn în 1907.

La capătul tunelului se află Grotten Bar, acolo unde, conform tradiţiei călătorilor care ajung la Nordkapp, ar trebui să ciocnim un pahar de şampanie. Deoarece sîntem cu maşina amînăm acest obicei pentru momentul cînd vom fi acasă la Iaşi. Contra cost, turiştilor li se poate înmîna o diplomă care atestă prezenţa lor în acest punct şi tot contra cost, poţi deveni membru al Clubului Nordkapp. Prin statut, membrii acestui club beneficiază de anumite facilităţi, cum ar fi intrarea gratuită pe viaţă în eventualitatea unei noi vizite la Capul Nord. Preferăm să nu accedem în acest ilustru club şi să ne păstrăm bănuţii în buzunar.

Revenim la suprafaţă şi protejaţi de peretele de sticlă de la o cafenea privim din nou apariţia soarelui care se iveşte dintre nori pentru a ne saluta din nou. Parcă ne-ar ruga să nu plecăm. Pe drumul către camping va continua să strălucească făcîndu-ne să regretăm şi mai mult faptul că trebuie să părăsim aceste locuri.

Capul Nord - Bătuţi de vînt

Credeam că sîntem singurii români care se găseau în seara aceea prin mulţimea de oameni de pe toate continentele. Ne înşelam însă şi aveam să aflăm ulterior, după ce am ajuns acasă, că la Capul Nord, exact în intervalul orar în care eram şi noi, alţi români, ba mai mult încă, chiar ieşeni, vizitau şi ei obiectivele de acolo. Ne-au observat maşina cu număr de Iaşi în parcare şi au postat apoi impresii pe blogul unuia dintre ei, blog pe care l-am descoperit întîmplător. Tot din blog aveam să aflu că a doua zi am parcurs acelaşi drum spre Tromso, la diferenţă de doar o oră între noi, fără a şti atunci unii de alţii.

Mai avem timp şi putere pentru a vizita micul sat de pescari Skarsvag, pustiu cu totul la această oră tîrzie. Nouă, lumina continuă ne dă imboldul a acţiona fără pauză.

Am adormit fericiţi că am putut să ne atingem ţelul şi că totul mergea cît se poate de bine.

Ziua a 10-a (marţi, 19 iulie 2011) Capul Nord – Tromso 640 km

Avem din nou o etapă lungă de parcurs în această zi. După ce s-a odihnit, maşina, transformată în calul nostru năzdrăvan, trebuie să ne ducă în zbor pînă la Tromso, cel mai important oraş din regiunea arctică a Norvegiei. Începeam astfel lungul drum al întoarcerii către ţară şi de acum, fiecare kilometru ne va apropia tot mai mult de casă şi de cei dragi, chiar dacă vom mai face şi unele ocoluri. Deja ne cuprinsese oleacă dorul de acasă, deşi nu ajunsesem nici la jumătatea călătoriei noastre.

Mergeam pe un drum cunoscut, pe care-l străbătusem cu două zile înainte. Dar tot ne-am bucurat de renii care săreau netulburaţi prin faţa maşinii, de peisajele încîntătoare şi tot ne-am minunat de realizarea deosebită a tunelului pe sub mare.

În fuga renilor

După cîţiva stropi care ne-au udat în cursul dimineţii, spre prînz a ieşit soarele, temperatura a crescut brusc pînă la valori cu adevărat formidabile pentru noi, 19 – 20 grade Celsius. Aşa că am lepădat veştmintele de iarnă şi am rămas îmbrăcaţi doar în tricouri.

Am mers cu spor şi fără evenimente deosebite pînă în cursul după-amiezii cînd ceţuri dense, venite în trap grăbit au coborît pe creştetele munţilor, pentru a ţese o pînză lăptoasă peste apele fiordului. Soarele îşi croia cu greu drum prin această  barieră şi în curînd a dispărut cu totul, luînd cu el toată lumina de pe firmament. Căci zău, întunericul a cuprins toată zarea, aducînd ca aliat şi vîntul care a pornit să răscolească încrîncenat marea din apropiere. Era clar, natura ne pregătea o nouă încercare.

Sub ameninţarea furtunii

Am luat un prînz scurt, în mare grabă, sub ameninţarea ploii. Drumul cotea des lîngă Birtavarre, locul unde ne-am cazat la venire şi se îndrepta direct spre negura care coborîse pînă la noi. N-aveam încotro, trebuia să mergem şi să dăm piept cu furtuna.

Ploaia a început cadenţat, ca la paradă, cu stropi mari care cădeau pe parbriz. Apoi, peste noi s-au prăvălit fluvii de apă, de parcă cineva ar fi răsturnat găleţi uriaşe. Maşina noastră devenise o adevărată amfibie, înfruntînd apa de dedesubt şi cea de deasupra, dar a rezistat cu bine, ceea ce ne-a dat mare încredere. Ştergătoarele de parbriz nu făceau faţă şuvoaielor nestăvilite şi cu greu reuşeam să zărim farurile maşinilor care veneau pe contrasens. Mergeam încet, cu atenţie, cîştigînd cu greu fiecare kilometru.

Cît a ţinut acest iad, n-aş putea să spun exact, pentru că noi nu măsuram timpul cu ceasul şi cu creierul, ci cu inima care se făcuse cît un purice. Oricum, să fi fost mai bine de jumătate de oră pînă cînd norii prinseră a se răsfira şi se făcu puţină lumină. Apoi, de la Nordkjosbotn, de unde am părăsit E6 pentru a ne îndrepta pe şoseaua E8 spre Tromso, s-a luminat de-a binelea, norii albicioşi dînd bir cu fugiţii pe culmile din jur. Soarele a început să strălucească vesel ca într-o zi de primăvară, uscînd strada care mai purta urma ploii furioase.

Mai aveam cam 70 de kilometri de la această intersecţie pînă la Tromso pe care i-am parcurs într-o oră. Seara, treceam pe Tromso Bridge, impunătorul pod cu o lungime de 1036 metri care leagă insula Tromsoya de restul continentului. Cea mai mare parte a oraşului, inclusiv centrul, se află pe această insulă şi noi aveam ca ţintă Thon Hotel Polar de pe Gronnegata 45 care ne va oferi confortul după care tînjeam, în urma a 5 zile în care devenisem nomazi. Hotelul elegant ne-a primit cum se cuvine, la un preţ rezonabil pentru Norvegia. Exista doar o problemă – lipsa parcării, pe care o vom constata şi la alte hoteluri situate în zonele centrale ale oraşelor. Oare cum or fi obţinut clasificări bune astfel de hoteluri?

Recepţionerul ne indică o parcare publică subterană aflată vis-a-vis de hotel, săpată în miezul muntelui pe care se răsfiră oraşul. Preţul de 100 NOK/zi e un adevărat chilipir, prin comparaţie cu ce am întîlnit în alte oraşe.

În sfîrşit, maşina e pusă în siguranţă pentru următoarele două zile, astfel încît e timpul să ne preocupăm şi de noi. Găsim un supermarket Coop în apropiere şi ne refacem proviziile cu alimente proaspete. După ce ne-am instalat în camera de hotel luăm o cină copioasă şi apoi îmi pregătesc temele pentru a doua zi, adică stabilirea obiectivelor pe care le vom vizita.

Tromso este al 7-lea oraş ca număr al populaţiei din Norvegia, avînd aproape 70000 de locuitori. Deşi situat la 350 de kilometri în interiorul Cercului Polar are clima cea mai blîndă dintre toate localităţile situate pe aceeaşi paralelă, din cauza influenţei Curentului cald al Golfului. La începutul epocii vikinge aici se găsea doar o fermă, iar prima biserică a fost construită în jurul anului 1250. Oraşul a cunoscut o puternică înflorire în perioada ligii hanseatice şi a fost declarat oficial tîrg în 1794. Din anii 1820 Tromso se dezvoltă ca un port important  pentru traficul maritim din regiunea Oceanului Arctic. La sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, oraşul devine bază de antrenament în condiţiile neprielnice ale Arcticii pentru exploratori ca Fridtjof Nansen, Roald Amundsen sau Umberto Nobile care şi-au început aici expediţiile ce aveau să-i facă celebri. În 1972 s-adeschis la Tromso cea mai nordică universitate din lume. Cam aşa ar putea fi sintetizată în cîteva rînduri istoria acestui oraş.

Cu draperiile de la geam trase şi cu gîndul la peripeţiile de a doua zi adormim liniştiţi.

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 4 – În care capătul pămîntului nu mai pare aşa departe

Ziua a 7-a (sîmbătă, 16 iulie 2011) Fauske – Birtavarre 528 km

Dimineaţa era plină de un soare cald care se găsea pe cealaltă parte a firmamentului. În cele cîteva ore în care am dormit, trecuse pe nesimţite de la apus spre răsărit şi acum ne îndemna la drum. Ceea ce am şi făcut imediat, cu toate că resimţeam din plin oboseala nopţilor albe cu somn scurt şi agitat. N-aveam încotro, trebuia să parcurgem şi în acea zi o etapă lungă.

Relieful nu diferă semnificativ faţă de cel din zilele precedente: aceleaşi fiorduri străjuite de culmi verzi care împrumută din culoarea lor luciului apei, neaşteptat de liniştită. Pe piscurile mai semeţe se zăresc insule de zăpadă tot mai îndrăzneţe, iar pe pantele abrupte se prăvălesc din prag în prag cascade tumultoase. Străpungem munţii prin tuneluri şi traversăm fiorduri pe poduri suspendate şi zvelte, toate fiind diferite din punct de vedere arhitectonic.

Spectaculoase formaţiuni geologice, fiordurile sînt prelungiri înguste ale mării, întrînd adînc în munţii din jur. S-au format printr-un proces treptat de eroziune glaciară, iar aspectul unui fiord tipic arată un prag de apă puţin adînc la gură, adîncimea apei crescînd brusc spre interior. Din canalul principal se pot desprinde braţe interioare care se pot întinde pînă la 200 de kilometri de gura sa.

Pe neaşteptate, şoseaua se întrerupe brusc, înghiţită de apele Tysfjordului. De aici, de la Bognes vom traversa cu ferryboatul pînă la Skarberget şi vom cunoaşte pentru prima dată vapoarele ce străbat fiordurile. Ne aşezăm cuminţi la coada ce se întindea pe mai multe culoare şi aşteptăm resemnaţi, admirînd frumuseţea sălbatică a fiordului şi crestele ceţoase care se pierd în zare. Primul vapor care soseşte este destul de mic şi în el încap puţine maşini.

Bognes - coadă la ferryboat

N-avem noroc şi sîntem nevoiţi să aşteptăm al doilea vas, mai mare, care va sosi cam în 45 de minute. Între timp sîntem taxaţi conform obiceiului norvegian: autoturismul + şoferul – un preţ, apoi taxare pentru fiecare pasager în parte, cu reducere pentru copii. Şi preţul este destul de ridicat. O Toyota Land Cruiser cu număr de Lituania demarează în trombă după ce a plătit, iese din rînd şi încearcă să urce pe bac înaintea altora. Maşina este oprită prompt de cei care dirijează amplasarea autovehiculelor la bord, pasagerii apostrofaţi şi siliţi să aştepte pînă le vine rîndul. În Norvegia există ordine şi normalitate. În România….

În sfîrşit, iată-ne pe vapor. Traversarea durează 25 de minute şi în acest răstimp poţi merge în sala pentru pasageri unde se găseşte şi un mic bar sau poţi admira priveliştea de pe puntea vasului. Optăm pentru ultima variantă, deşi un vînt tăios şi rece ne şfichiuie obrajii, dar sîntem prea însetaţi de a sorbi fiecare clipă a acestei călătorii minunate. Puţini sînt cei care se încumetă să ne ţină companie, majoritatea preferînd să rămînă în maşini.

Pe ferryboat între Bognes şi Skarberget

Aparatele noastre de înregistrare au intrat rapid în acţiune, culegînd amintiri pentru poveştile care vor fi depănate la gura sobei. Undele de smarald ale fiordului se zbuciumă sub noi, dar vaporul nostru le face faţă cu brio, înaintînd nestingherit spre ţărmul unde culmi golaşe, înalte de cîteva sute de metri, zac ascunse sub perdele de nori cenuşii. Aspectul lor încruntat ne cam dă fiori şi nu oferă o perspectivă prea bună asupra a ceea ce ne va aştepta la debarcare.

Cum fiordurile sînt prelungiri ale Atlanticului, mai în glumă, mai în serios, consideram că acum navigăm pe ocean şi ridicasem umilul nostru vas la rangul măreţ de transatlantic.

Din nou pe uscat. Drumul se strecoară printre culmile observate de pe ferryboat, parcă valsînd, dar peisajul nu mai pare atît de fioros. Uneori şoseaua nu mai este aşa de hotărîtă să-şi continue drumul spre nord şi descrie largi bucle spre miazăzi pentru a ocoli fiordurile.

Ajungem la Narvik, cel mai important port al Norvegiei de nord. Aici, Norvegia are cea mai îngustă porţiune, doar 6 kilometri pînă la graniţa cu Suedia. Oraşul s-a dezvoltat ca port comercial pentru minereul de fier de la Kiruna, în Suedia, de care este legat prin Oftobanen, cale ferată ce a fost terminată în 1902. În primăvara anului 1940 la Narvik s-au purtat mai multe bătălii, navale şi terestre, între aliaţi şi trupele naziste. În oraş se poate de altfel vizita un Muzeu al Memorialului Războiului.

Noi însă ne oprim pentru aprovizionare la REMA 1000, supermarket specific ţărilor nordice, deoarece aveam nevoie de produse proaspete, în perspectiva atacării nordului îndepărtat şi pustiu. Preţurile sînt mari, dar ne limităm la produsele de strictă necesitate.

Dincolo de Narvik pătrundem în ţinutul sami, populaţie indigenă din nordul Rusiei, Finlandei şi Scandinaviei. Se estimează că în Norvegia ar trăi între 60000 şi 100000 de locuitori sami care beneficiază de un soi de autonomie locală, avînd chiar şi un parlament

Corturi sami

propriu la Karasjok, reşedinţa administrativă a acestei populaţii. Ne oprim la primele corturi sami, ridicate în scop turistic, dar care reprezintă o copie fidelă a celor tradiţionale. Într-unul din ele se găsesc suveniruri obişnuite pe care le-am mai întîlnit şi în alte părţi. Într-altul se găsesc produse specifice sami: tobe tradiţionale şi coarnele de ren pentru bătut, rune, piei de ren, haine şi încălţăminte, căciuli, siropuri, salam de ren şi de elan, muzică populară, drapele în care predomină roşul şi albastrul.

În mijlocul cortului se află o vatră cu un foc zdravăn din lemne de mesteacăn, ce înfierbîntă un ceaun în care abureşte o supă de ren. Căldura plăcută dinăuntru, constrastînd cu frigul de afară ne îmbie la o şedere mai îndelungată. Ne alegem cu salam de ren şi de elan, avînd avantajul că la aceste corturi se poate plăti şi în euro.

Poftiţi la o supă de ren

Apoi, din nou în maşină, luptîndu-ne cu monotonia drumului care ne apasă de atîtea zile. Trebuie să luptăm cu oboseala fizică, a poziţiei fixe din maşină timp de ore în şir, dar mai ales cu cea psihică, dată de lungimea traseului care ne oferă puţine satisfacţii în cunoaşterea obiectivelor pe lîngă care trecem. Uneori parcă am vrea să stăm mai mult, să vizităm, să privim, să cunoaştem oamenii şi locurile, dar în afara unor scurte opriri sîntem împinşi înainte de dorinţa de a atinge ţelul nostru. Trecem repede peste astfel de momente de slăbiciune, spunîndu-ne că nimic nu poate fi cucerit fără efort, iar drumul de întoarcere ne va satisface şi sufletele. Deocamdată vizăm în primul rînd performanţa.

Spre seară vremea se învolburează tot mai mult. Norii compacţi filtrează razele soarelui care dau un aspect straniu fiordurilor prin petele de lumină diafană ce contrastează cu cenuşiul sever al apelor din jur. Vîntul se înteţeşte şi prinde a se hîrjoni cu valurile care se sparg zgomotos în malul pe care se află şoseaua. Vîntul sporeşte senzaţia de frig dată de cele 9 sau 10 grade Celsius de afară. Şi cînd ne gîndim că acasă sînt 35 de grade la umbră…

Mici ambarcaţiuni de pescuit tresaltă periculos şi par oricînd gata să pornească în bejanie din locurile în care se află ancorate. Nu se vede ţipenie de om pe lîngă rarele căsuţe de lemn aşternute de-a lungul coastei.

Ajungem în cătunul Birtavarre înfriguraţi şi deprimaţi şi tragem la campingul cu acelaşi nume. Preferăm o căsuţă cu patru paturi în locul cortului, siliţi de frig şi vînt. Campingul se află pe malul unui rîu, sub o cascadă ce cade pe un perete de stîncă înalt de cîţiva zeci de metri. Cu tot frigul, ţînţarii ne dau tîrcoale şi ne fugăresc în adăpostul nostru, care pe dinafară pare destul de modest, dar înăuntru se transformă într-un adevărat palat. Paturile sînt suprapuse şi nu au lenjerie, aceasta putînd fi închiriată contra cost. Cum noi avem sacii de dormit şi chiar lenjerie proprie, acest lucru nu ne deranjează cîtuşi de puţin. Interiorul e spaţios, curat, miroase a lemn şi mai ales are o adevărată comoară: un radiator electric ce în curînd răspîndeşte o căldură care ne amorţeşte. Mai există şi un reşou electric la care se poate găti, două mese, mai multe scaune, frigider şi obişnuitul acces la internet. După ce ne astîmpărăm foamea năpraznică ajungem să ne simţim bine. Frica de a plăti o taxă suplimentară de 50 de coroane pentru curăţenia de la plecare ne face să fim foarte atenţi cu orice firimitură căzută de pe masă şi folosim cu sîrg mătura şi făraşul aşezate strategic după uşă.

Dar, privind la cuvertura de nori de afară, o întrebare teribilă începe să ne chinuie. Dacă şi în noaptea următoare cerul va fi acoperit de nori care ne vor împiedica să vedem soarele de la miezul nopţii, după ce vom fi făcut efortul de a străbate mii de kilometri? Deschid repede laptopul şi găsesc un site meteorologic norvegian, www.yr.no, care ne va oferi informaţii corecte, nu numai despre vremea din Norvegia, ci din toată lumea. Conform previziunilor, toată ziua va fi noroasă, dar minune, soarele se va ivi pe cerul de la Capul Nord în jurul orei 22.30, urmînd să ne bucure cu razele sale pînă aproape de miezul nopţii.

Pe fereastră pare a se lăsa amurgul de plumb al unei zile de noiembrie, acum, în plină vară. Acest semiîntuneric, combinat cu căldura din cameră şi speranţa soarelui din seara următoare ne dăruiesc un somn lung şi odihnitor pentru prima dată de cînd am păşit pe meleagurile nordice.

Birtavarre - casă, dulce casă

Ziua a 8-a (duminică, 17 iulie 2011) Birtavarre – Capul Nord 479 km

E ziua asaltului final spre Nordkapp, ultimul avanpost al continentului de la frontiera de miazănoapte, înaintea apelor şi gheţurilor fără de sfîrşit. Ne-am programat o etapă mai scurtă (sub 500 km) pentru a avea răgazul să ne desfătăm cu minunăţiile de la Capul Nord.

Ne furişăm prin aceeaşi vreme mohorîtă, cu nori grei din care lacrimi se scurg şiroaie pe obrazul parbrizului nostru. Doar verdele crud al Norvegiei contrastează cu această atmosferă de doliu. Urcăm spre Gildetun, punct de belvedere situat la 412 metri altitudine pe muntele Kvaenangsfjellet, loc unde se află un han cu cîteva cabane şi o cafenea. Căsuţele de aici, specific nordului Scandinaviei, sînt acoperite cu scoarţă de mesteacăn, pămînt şi iarbă.

La răscruce de vînturi - Gildetun

Un indicator ciudat ne arată distanţele spre diferite puncte de interes; pînă la Nordkapp mai sînt doar 370 de kilometri. Deja sîntem echipaţi corespunzător cu haine groase, fesuri, fulare şi mănuşi pentru a rezista celor 7 grade Celsius de afară. Aruncăm o privire spre Oksfjorden,  în cuprinsul căruia se găsesc insule pustii şi întunecate, la fel ca şi tărmurile neprimitoare care-l mărginesc. Vîrfurile din vecinătate, pline de omăt, sînt acoperite de neguri dese, amintind de Walhalla, tărîmul mitic al zeilor nordici, în frunte cu Odin şi Thor, dar şi loc de adunare pentru eroii căzuţi în lupte. Dintotdeauna oamenii şi-au plasat idolii pe creste de munte, ascunşi după voalul norilor, pentru a fi feriţi de ochii scrutători ai muritorilor de rînd.

Coborîm de la Gildetun pentru a ajunge la vechi colibe sami, acum abandonate. Ele păstrează însă arhitectura tradiţională cu schelet din lemn, acoperit cu pămînt şi iarbă pentru a reţine căldura. Înăuntru mai există mobilier ce pare destul de modern, cu sursa de foc în centru şi orificiul pentru ieşirea fumului în vîrful colibei.

Alt punct de reper în drumul nostru îl reprezintă oraşul Alta situat la aproape 70 grade latitudine nordică. Aici au fost descoperite gravuri în piatră vechi de 2000 pînă la 6000 de ani care fac parte din Patrimoniul Universal al UNESCO. Noi nu ne oprim la muzeul din Alta ce a obţinut titlul de muzeu al anului în 1993, ci la o benzinărie pentru a face plinul. Am fost avertizaţi că următoarea staţie va fi peste mai mult de 100 de kilometri şi că de acum încolo benzinăriile vor fi mult mai rare. După socoteala noastră, cei 75 de litri din rezervorul maşinii ar trebui să ne ajungă pînă la revenirea în Alta.

Hei, şi iată primul ren din călătoria noastră, un ren domesticit, aflat într-o curte, dar un ren în carne şi oase. Următorul va ţîşni pe şosea fără să ne avertizeze şi se va îndepărta grăbit pe drum, arătîndu-ne coada.

Întîlnire cu reni

Apoi, o turmă întreagă se găsea într-o pădurice de arbuşti. În continuare vor fi tot mai numeroşi şi vom constata că vara au culori variate: maro, cenuşiu sau alb.

De la Alta am părăsit fiordurile şi ne îndreptăm spre nord pe platouri aride, pline de arbuşti firavi, străjuite de vîrfuri domoale. Ici, colo, se găseşte cîte o căsuţă din lemn, semn că omul s-a adaptat totuşi acestor ţinuturi neospitaliere. Dacă acum, cînd e ziuă în permanenţă este atît de întuneric, ne închipuim ce deprimant trebuie să fie iarna, cînd noaptea este atotcuprinzătoare, iar multe drumuri rămîn închise săptămîni în şir. Stau şi mă întreb cum s-ar aplica în timpul zilei polare sintagma “a munci zi lumină”?

Olderfjord este un punct de răscruce al drumurilor arctice. Aici vom părăsi credinciosul nostru E6 care îşi va continua traseul spre dreapta pînă la Kirkenes şi o vom apuca spre stînga, urmînd direcţia nord-vest pe E69 pînă la Capul Nord. Au mai rămas doar 120 de kilometri.

După ce s-a chinuit la poalele dealurilor, şoseaua scapă la lărgime pe malul mării Barents ce face parte din Oceanul Îngheţat sau Arctic, cel mai mic, mai nordic şi mai de temut ocean al Terrei. Oprim maşina pe ţărmul stîncos şi privim în zare spre nord, acolo unde apa se întîlneşte cu norii. Călătorim virtual spre enigmaticul Pol Nord pe care îl ştim ascuns, la peste 2000 de kilometri depărtare, în mijlocul gheţii. Un soi de trufie ne cuprinde ştiind că am reuşit să ajungem acolo unde şi-a înţărcat dracul copiii, la o aşa mare depărtare de casă. Dacă cineva, în copilărie, cînd învăţam despre Oceanul Îngheţat cu mintea înfierbîntată de spiritul de aventură, mi-ar fi spus că voi ajunge să-l văd vreodată aievea, probabil că i-aş fi rîs în nas.

Oceanul Îngheţat nu pare să-şi merite numele, mai ales acum în timpul verii. Undele sale sînt destul de liniştite şi se sparg încetişor de ţărm. Doar frigul ne reaminteşte că sîntem la o latitudine atît de boreală şi ne goneşte în maşină pentru a ne continua drumul.

De aici şoseaua dansează pe o lungă porţiune numai pe malul oceanului, apropiindu-se uneori ameninţător de apă. Parapetul jos sporeşte senzaţia de nesiguranţă, la care se adaugă şi îngustimea drumului.

Pe ţărmul Oceanului Arctic

În unele locuri cu greu pot încăpea două maşini mici. De aceea, au fost făcute refugii pentru a evita maşinile mai mari, în special autocare, care sînt destul de frecvente în această zonă.

Capul Nord se află de fapt pe o insulă, Mageroya şi nu pe continent. Dar, această insulă a fost legată în 1999 prin tunelul submarin Nordkapp de restul uscatului, astfel încît ea poate fi considerată ca parte a continentului european. Construcţia tunelului care are o lungime de 6800 de metri a durat 6 ani. Pătrundem în gura tunelului, căscată în plină stîncă, de parcă am intra în peştera lui Ali Baba. Şoseaua coboară la început abrupt, iar maşina o ia la goană ca un cal nărăvaş, supunîndu-se cu greu frînării noastre. Diferenţa de  presiune atmosferică pe care o resimţim din plin în urechi ne indică coborîrea vertiginoasă, căci altimetrul de la bord se încăpăţînează să rămînă la 0, chiar dacă am ajuns sub nivelul mării. Nici gîndirea minuţioasă a japonezilor care au fabricat maşina nu a  putut prevedea că va fi nevoie cîndva de un afişaj cu minus, dar iată cum alte minţi omeneşti au născocit lucruri care le-au dat peste cap computerele. Urmează o porţiune dreaptă, la 212 metri sub cota 0 şi ne întrebăm dacă tavanul de stîncă este suficient de rezistent pentru a face faţă milioanelor de tone de apă sub care ne simţim parcă striviţi. Din fericire vine şi urcuşul, la fel de pieptiş, care ne va scoate la lumină în apropierea punctului de taxare. Plătim fără să cîrtim 216 coroane, vamă pe care o vom mai achita o dată, la întoarcere. Oare de ce or fi taxaţi suplimentar pasagerii, cu excepţia şoferului, că doar nu se deplasează pe jos prin tunel? Dar e o întrebare la care nu reuşim să găsim răspuns.

Copacii au pierdut definitiv partida în faţa climei aspre şi au lăsat loc ierburilor pitice, cu flori plăpînde, specifice vegetaţiei de tundră, mîncare din belşug pentru renii care pasc nestingheriţi în jurul nostru. Mici aşezări pescăreşti se folosesc de fiecare golf mai adăpostit, iar în dreptul fiecărei case se leagănă felurite ambarcaţiuni de pescuit.

Honningsvag este cea mai mare localitate din zonă numărînd în jur de 2400 de suflete. Ne  îngăduim o oră pentru a vizita acest orăşel căţărat curajos pe pantele unui munte ce se înalţă direct din mare. Nu se distinge prin mare lucru din punct de vedere turistic, reprezentînd doar un port de oprire pentru luxoasele vase de croazieră sau punct de plecare pentru scurte excursii pe mare. Are importanţa lui însă, datorită aeroportului din apropiere, situat pe stînci, chiar pe malul oceanului. În timpul iernii, cînd această regiune rămîne izolată o lungă perioadă, aeroportul reprezintă singura legătură cu restul ţării.

Ne-am cazat la campingul (se putea numi altfel?) Midnattsol – Soarele de la miezul nopţii. Preţul este mai mare decît în alte campinguri, 550 NOK pe noapte, dar condiţiile de cazare în căsuţe sînt foarte bune: totul este nou şi curat cu paturi etajate, frigider, plită electrică şi mai ales un radiator atît de necesar ţinînd cont de cele 6 grade  de afară. Luăm o cină frugală şi ne îmbarcăm în maşină pentru ultimii kilometri pe care îi mai avem de parcurs pînă la Capul Nord.

Şoseaua urcă voiniceşte spre platoul pe care se găseşte complexul de la Nordkapp, lăsînd în stînga ochiuri de apă ce seamănă cu lacurile glaciare de pe la noi, iar în depărtare se zăreşte un ochi de apă ceva mai mare – Atlanticul. Uneori urcuşul este atît de accentuat încît aveam impresia că maşina s-ar îndrepta direct spre cer. Norii cenuşii lasă adesea loc unor insule de cer albastru şi curat care ne umple inimile de speranţă.

Trecem nerăbdători pe lîngă punctul de intrare şi aproape nici nu băgăm în seamă suma de 500 NOK pe care o lăsăm pentru a vizita obiectivele de aici. Această taxă ne va permite însă un acces liber pentru 48 de ore. Abandonăm maşina în uriaşa parcare de aici şi alergăm cu emoţii în suflet spre parapetul care marchează frontiera lumii noastre, pe marginea stîncii care se ridică la 307 metri deasupra oceanului.

Uraaa, am ajuns!!! Chiuim, ne îmbrăţişăm, sorbim cu nesaţ imaginile care se răsfiră în faţa noastră. După luni de pregătiri şi încordare, după 8 zile în care am străbătut 5500 de kilometri peste mări şi ţări, iată-ne împlinindu-ne visul de a fi acolo unde se termină pămîntul şi începe apa fără de sfîrşit.

Capul Nord - Soarele de la miezul nopţii

După atîtea ore întunecate soarele se iveşte punctual la întîlnirea cu noi, exact cum ne-a informat prognoza meteo. Ca la un semnal, sute de tunuri ale aparatelor de fotografiat se îndreaptă spre ocean, pentru a saluta apariţia astrului zilei, dar şi al nopţii în această perioadă a anului. De unde a răsărit atîta omenire? Aruncăm o privire spre parcare şi o vedem plină ochi cu autocare ce au apărut ca prin farmec.

Toate fantasmele despre genunea care s-ar întinde de aici, de la marginea lumii, aşa cum ne închipuiam noi din basme, se destramă în faţa priveliştii minunate. Apele liniştite ale celor două oceane care se întîlnesc la picioarele noastre au culori care cu greu pot fi descrise în cuvinte şi l-ar face invidios şi pe cel mai talentat pictor. Peste diversele nuanţe de albastru se suprapun săgeţile galben-portocalii ale soarelui care lasă pe apă poteci de pulbere stelară, ce oscilează între chihlimbar şi purpură de foc. Discul solar se află la orizont, puţin deasupra mării şi este înconjurat de straiele argintii spre un albastru deschis ale norilor care par a se contopi cu marea pentru a închide zarea.

Capul Nord

Undeva, în depărtare, o pată întunecată pluteşte în imensitatea albastră, molcom, pierzîndu-se în necunoscut. Un vas sau poate o nălucă, un vis, o părere, pe aceste locuri încărcate de magie, în care parcă sufletul pluteşte de pe înălţimea stîncii, purtat de caleaşca norilor spre sfere în care nu mai există bariere. Trăim din plin măreţia clipei, sprijiniţi de balustradă, primind pe feţe binecuvîntarea soarelui şi a mării deopotrivă, fără a putea să ne mişcăm trupurile ostenite.

Momentele de extaz şi lipsă de sine trec repede, alungate de norii care acoperă parţial soarele şi îi obturează razele. Ne deplasăm pe vastul platou de aici atraşi de şuvoaiele de oameni care tălăzuiesc în toate direcţiile. Ne îndreptăm spre globul terestru confecţionat din metal situat chiar în capătul stîncii. A fost ridicat în 1978 şi a devenit simbolul Capului Nord. Prindem cu greu un loc în preajma sa pentru a ne fotografia, fluturînd tricolorul nostru pe care l-am purtat cu noi. Observăm că şi alţii poartă drapele ale ţărilor din care provin. Soarele pare să iasă biruitor din înfruntarea cu forţele întunericului şi ne răsfaţă din nou cu alte culori pe uriaşul şevalet din faţa noastră. De undeva, din adîncuri sau din depărtare, se ridică o muzică stranie, a apei şi a cerului. Or mai fi existînd oare sirene care să-i ademenească pe muritori sau e doar vraja marelui şi enigmaticului Nord?

Capul Nord

În cifre seci, Capul Nord înseamnă 71 grade 10’21″ latitudine nordică. A fost descoperit în 1553 de navigatorul englez Richard Chancellor care se afla în căutarea pasajului de nord-est spre China. De-a lungul secolelor, mulţimi de oameni obişnuiţi, dar şi de aventurieri sau capete încoronate s-au încumetat să ajungă aici. Printre ei se numără viitorul rege al Franţei, Ludovic Philippe d’Orleans în 1795, regele comun al Suediei şi Norvegiei, Oscar al II-lea în 1873 şi regele Siamului (Thailanda de azi), Chulalongkorn în 1907. În fiecare an, peste 200000 de turişti vizitează Capul Nord.

Trebuie spus că, pentru a respecta adevărul geografic, Norkapp nu este cel mai nordic punct al Europei. El este depăşit de un promontoriu pe care îl vedem de sus cum pătrunde în mare, cu 1457 metri mai la nord de locul în care ne aflăm.

Capul Nord - vedere spre promontoriul Knivskjellodden

Se numeşte Knivskjellodden şi nu poate fi atins decît cu piciorul. Noi îl vom cuceri în ziua următoare. Din raţiuni comerciale, datorită şoselei care ajunge chiar pînă la Capul Nord şi pe care accesul turiştilor este foarte facil, se preferă aproape întotdeauna ca acest punct să fie trecut ca extremitate nordică a continentului.

Copiii Pămîntului reprezintă un complex de sculpturi ce se găseşte pe platoul care găzduieşte Capul Nord. El este format din 7 discuri de piatră cu diverse basoreliefuri ce se află în faţa unei femei cu un copil de mînă, realizaţi în mărime naturală. Acest monument a fost ridicat în iunie 1988, în decurs de 7 zile, de către copii din 7 ţări ale lumii: Tanzania, Thailanda, Italia, Brazilia, Japonia, U.R.S.S. şi S.U.A., ca simbol al cooperării, prieteniei, speranţei şi bucuriei.

Capul Nord - "Copiii Pămîntului"

Pătrundem apoi în uriaşa clădire ridicată aici. La suprafaţă, pe două niveluri se găseşte un centru de informaţii turistice, un magazin de suveniruri, un hotel, baruri şi un restaurant. Partea cea mai spectaculoasă, aşa numita Sală a Capului Nord (Nordkapphallen) se află în măruntaiele stîncii şi se întinde pe 4 etaje. Pentru prima seară ne muţumim să coborîm doar un etaj, pînă la cel mai nordic oficiu poştal din lume. Cumpărăm mai multe vederi pe care se vor aplica ştampilele cu această menţiune şi le trimitem celor dragi. Le urmărim cu mintea drumul pînă în ţară şi le însoţim cu dorul nostru de casă. Sînt multe de văzut aici, dar le lăsăm pentru seara următoare şi revenim la suprafaţă. E trecut de miezul nopţii, iar programul de vizitare este pînă la ora 2.00.

Soarele s-a retras definitiv în spatele cortinei de nori, ca un artist capricios, dar o lumină neobişnuită continuă să umple firea. E multă bucurie şi animaţie de parcă ne-am afla la un Revelion în plină vară. Îmbrăţişări, fluturări de mîini, sărutări, lacrimi, saluturi în mai toate limbile Pămîntului. E Revelionul luminii, al cutezătorilor, al celor care au crezut că pot să-şi depăşească propriile temeri şi limite. E Revelionul iubitorilor de natură, de frumos, aici unde poveştile nu ar trebui să aibă un sfîrşit, ci vor continua cu “Va mai fi odată”.

Noaptea la Capul Nord

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 3 – În care atingem Cercul Polar şi chiar îl depăşim

Ziua a 5-a (joi, 14 iulie 2011)  Oslo – Follingstua 690 km

Începem periplul nostru norvegian pe E6, drumul care pleacă din Oslo spre nord pentru a se sfîrşi la Kirkenes, în apropierea graniţei cu Rusia, după aproximativ 2500 de kilometri. Părăsim vechea Christiania, Oslo de astăzi, pe autostradă unde viteza maximă este de doar 90 km/oră. Incredibil pentru noi, obişnuiţi cu vitezele de pe alte autostrăzi europene.

Trebuie spus că Norvegia are un număr redus de kilometri de autostradă, concentraţi în jurul capitalei. Asta din cauza reliefului accidentat şi a climei aspre care domneşte aici multe luni pe an. Aşa încît, după 70-80 kilometri de la plecare, autostrada se termină şi lasă loc unei şosele obişnuite. Dar norvegienii au desfăşurat forţe impresionante care lucrau la extinderea autostrăzii, iar restricţiile din această porţiune ne-au întîrziat foarte mult. Ştiind de situaţia drumurilor şi a vitezei din această ţară ne-am planificat o etapă mai scurtă, în jur de 600 de kilometri.

Şoseaua evită la început aşezările şi pe lungi sectoare are stîlpi sau parapeţi despărţitori pe mijloc pentru a împiedica depăşirile hazardate. Nu se intersectează cu drumuri secundare care traversează pe deasupra şi nici cu treceri pentru pietoni care au punţi speciale. Toată lumea merge corect, respectînd viteza maximă de 80 km/oră în afara localităţilor, în coloană, fără nervi, claxoane, flash-uri. Rareori cînd cineva se avînta în depăşiri, încît practic noi nu aveam treabă cu maşinile de pe celălalt sens. Restricţiile de viteză erau ţinute cu sfinţenie, politeţea desăvîrşită domnea peste tot, iar noi învăţam repede civilizaţia deplasării şi a respectului între partenerii de trafic, fie că erau şoferi, motociclişti, biciclişti sau pietoni. Mersul cu viteză constantă ne-a permis să ne deplasăm totuşi mai repede decît sperasem şi ne-a adus mari economii la carburant, căci Norvegia, deşi producătoare de petrol, are preţuri ridicate la combustibil – un litru de motorină costă între 12 şi 14 NOK (6 – 7 lei).

În toată călătoria noastră prin Norvegia nu am văzut decît o singură maşină a poliţiei cu radar pe ea. Supravegherea traficului se realizează printr-o reţea de camere de luat vederi care erau semnalizate din vreme. Scopul lor era, aşadar, de prevenţie şi nu de sancţionare cu orice preţ a şoferilor, obţinîndu-se reducerea vitezei în zonele cu risc. Amenzile sînt ridicate şi trebuie plătite pe loc în cazul în care eşti oprit pe drum. Dacă nu deţii suma necesară atunci maşina este reţinută ca o garanţie pînă se plăteşte amenda. Oricum, toate sanţiunile sînt drastice şi taie pofta oricui ar dori să încalce regulile de circulaţie.

Cu speranţă şi optimism noi ne continuam drumul, relativ monoton în prima parte a zilei. Ne odihnim într-o parcare, la umbra unui pîlc de mesteceni, copacul tradiţional al Norvegiei.

În parcare

E soare şi destul de cald, iar pe jos, covorul verde al ierbii te îmbie să-i testezi atingerea mătăsoasă. Norvegia este o ţară verde, pentru că peste tot am întîlnit aceste mări de iarbă crudă: pe marginea drumurilor, pe coastele dealurilor, pe maluri de fiorduri, în campinguri, oraşe şi în curţile oamenilor. Peste tot am remarcat apropierea de natură a localnicilor care au căutat să trăiască în comuniune cu mediul, fără a-l agresa în nici un fel.

Pe marginea şoselei ne intrigă prezenţa unor lanuri întinse de cereale la această latitudine atît de boreală. Probabil că era vorba de secară, căci în Norvegia predomină pîinea de secară.

Trecem pe lîngă Lillehammer, oraşul care a fost gazda Jocurilor Olimpice de iarnă din 1994 şi admirăm pîrtia de sărituri cu schiurile care se zăreşte în depărtare, acum, de aceeaşi culoare verde. Dar norvegienii au găsit posibilitatea de a se antrena chiar şi vara, pe iarbă.

După peisajul destul de plicticos din cursul dimineţii, trecem prin canioane săpate de curgerea unui rîu năvalnic sau străbatem platouri golaşe, la aproape 1000 de metri altitudine. Pe culmile mai semeţe din apropiere se ivesc petice de zăpadă care sfidează luna lui cuptor în care ne aflăm. Apoi şoseaua unduieşte pe malurile a numeroase lacuri sau se strecoară pe lîngă păduri de brazi. Aşteptăm cu nerăbdare fiordurile, dar ele se vor lăsa descoperite de-abia în ziua următoare.

Ocolim Trondheim, al patrulea oraş ca mărime al Norvegiei, principalul reper al acestei zile. Dar noi, aflaţi în criză de timp, vom merge pe şoseaua de centură, amînînd descoperirea frumuseţilor sale pentru clipele cînd ne vom întoarce. Deşi în jurul oraşului erau anunţate puncte de taxare, am avut plăcuta surpriză să vedem că ele au fost desfiinţate, astfel încît pînă la tunelul Nordkapp nu am avut nimic de plătit. În Norvegia există un sistem de peaj care se aplică în special la tuneluri sau la poduri. Sistemul de taxare este destul de ciudat şi naşte multe nedumeriri: se taxează maşina + şoferul cu un preţ, la care se adaugă apoi taxarea fiecărui pasager din maşină, cu reducere pentru copii.

Părăsim cît mai repede aglomeraţia formată în jurul oraşului şi după alţi 100 kilometri depăşim o altă localitate importantă: Steinkjer. Puţin mai la nord, GPS-ul ne induce în eroare şi ne trimite pe coclauri să căutăm campingul Follingstua la care intenţionam să poposim. Drumul nepavat se strecoară pe malul lacului Snasavatnet şi urcă abrupt pe un picior de deal încărcat de brazi şi păşuni pe care sînt răsfirate turme de vaci. Ferme pierdute la poală de pădure sau pe malul lacului întregesc această imagine idilică, asemănătoare cu plaiurile molcome ale Bucovinei noastre.

După cîţiva kilometri ne dăm seama că nu sîntem pe drumul cel bun şi încercăm să obţinem informaţii de la oamenii locului. Dintr-o casă răzbate pînă afară muzica de la un aparat de radio şi mă hotărăsc să-mi încerc norocul aici. Nu există garduri, aşa cum nu există la multe din casele norvegiene. Există doar o poartă larg deschisă care te îmbie să intri, iar eu n-am stat mult pe gînduri. Aşa am făcut cunoştinţă cu o fermă tipică din comitatul Nord-Trondelag, regiunea Trondelag, fermă pe care aveam s-o revedem reconstituită la Muzeul satului din Oslo. În faţă se afla casa principală în care locuiau proprietarii, iar în spate se găseau acareturile ce adăposteau magazia, grajdul, hambarul. Toate erau construite din lemn colorat în maro. În curte se odihneau două tractoare, unul mare şi unul mai mic, un autoturism şi diverse utilaje agricole. Din apropiere se revărsa plînsetul tălăngilor care vestea întoarcerea vitelor acasă. Un cîine a început să mă latre, dar s-a plictisit repede cînd şi-a dat seama de intenţiile mele paşnice. Am intrat peste tot, pentru că toate uşile erau descuiate, dar nici ţipenie de om. Norvegia are o rată foarte scăzută a infracţionalităţii şi chiar noi ne vom obişnui să nu încuiem maşina. Zadarnic am strigat, căci doar tălăngile mi-au răspuns. Am intrat în altă casă, peste drum, dar tot pustiul m-a înconjurat, de parcă oamenii intraseră în pămînt.

Mai mergem un kilometru şi de pe malul lacului apare şi salvarea noastră în persoana unui pescar care venea spre noi cu undiţa pe umăr, însoţit de cei doi copii ai săi. Ne răspunde amabil şi firesc într-o engleză foarte bună, îndrumîndu-ne cu precizie spre campingul căutat. Facem drumul înapoi spre şoseaua principală şi de acolo, doar la citeva sute de metri mai înainte găsim şi calea de acces spre Follingstua, camping amplasat pe malul aceluiaşi lac Snasavatnet. În perimetrul său ne întîmpină o adevărată paradă a maşinilor de epocă care strălucesc ca noi după atîta lustru.

Tragem maşina pe iarba grasă şi primitoare, care pare neatinsă. Ridicăm rapid cortul şi ne pregătim pentru prima noapte pe care o vom petrece în natură. Campingurile norvegiene au grupuri sanitare foarte curate, cu duşuri la care trebuie să introduci monezi de 10 sau 20 de coroane pentru a beneficia de 5-6 minute de apă caldă. Există de asemenea bucătării, mai mici sau mai spaţioase, cu aragaz, plită electrică, ustensile şi detergenţi pentru spălat vasele, pentru care nu se plăteşte. În toate campingurile se poate accesa gratuit internetul wireless şi atunci cînd seara butonam laptop-ul în cort ne amuzam gîndindu-ne la ineditul situaţiei. Oare cum ar fi fost ca marii exploratori din trecut să fi avut şi ei internet? În campinguri mai sînt maşini de spălat rufe (contra cost), uscătoare, iar în unele se găsesc prize exterioare, dispozitive de vidanjare şi locuri de aprovizionare cu apă pentru rulote.

Viaţa la cort - Follingstua

Ne preparăm o cină caldă de campanie la miniaragazul nostru de voiaj şi mîncăm cu poftă în aerul curat şi rece. Soarele străluceşte din plin şi lumina sa ne face să ne mişcăm în permanenţă, uitînd să mai privim la ceas. E trecut mult de miezul nopţii cînd reuşim să ajungem în sacii de dormit din cort. Oboseala coboară în trupurile noastre, pleoapele se lasă greoaie peste ochi, dar lumina care pătrunde nestingherită prin pereţii cortului ne împiedică să aţipim. Zîmbeam la gîndul că purtasem după noi un accesoriu inutil aici: lanterna. Spre dimineaţă, cînd soarele răsărise (dar oare a apus cumva?) şi usca roua de pe cort, am adormit şi noi visînd la noaptea adevărată.

Ziua a 6-a (vineri, 15 iulie 2011)  Follingstua – Fauske 534 km

Ne trezim obosiţi şi la început ne mişcăm ca nişte somnambuli, dar priveliştea din jurul nostru ne readuce la viaţă. Deşi e tîrziu şi trebuie s-o pornim la drum pentru o nouă etapă, nu putem renunţa la o scurtă plimbare pe malul lacului. E linişte deplină, iar limpezimea apei prin care privirea răzbate fără oprelişti nu este întreruptă de nici o adiere de vînt. Locurile pentru grătare se află pe mal, dar nu au semne că ar fi fost folosite recent.

Pe malul lacului Snasavatnet

Totul este curat şi verde, fără sticle de plastic, conserve, hîrtii sau alte gunoaie. E o frumusete simplă, la care omul nu şi-a adus nici o contribuţie. Nu ne îndurăm să părăsim un astfel de loc binecuvîntat.

Şoseaua îşi urmează conştiincios drumul spre nord, străbătînd un relief asemănător cu cel din ziua precedentă. Apar primele tuneluri, care vor deveni tot mai dese şi mai lungi, reprezentînd una din trăsăturile definitorii ale Norvegiei. Sînt sute de kilometri săpaţi prin stîncă sau pe sub mare. Lucrările de reparaţii la şosea se desfăşurau într-un ritm susţinut, iar trecerile pe aceste porţiuni se făceau organizat, avînd în fruntea coloanei de autovehicule o maşină a autorităţii rutiere care te împiedică să mergi prea repede.

Şoseaua pătrunde apoi prin frumoasa poartă de lemn care marchează intrarea în Norvegia de nord, regiune situată dincolo de Cercul Polar, ţinutul soarelui de la miezul nopţii sau al aurorei boreale, al distanţelor lungi şi pustii, al peisajului sălbatic şi al renilor. Deşi semnele de avertizare în privinţa renilor şi a elanilor erau frecvente, pînă atunci, spre mîhnirea noastră, nu întîlnisem nici măcar unul. Norvegia de nord ocupă cam o treime din ţară şi este formată din trei comitate: Nordland, Troms şi Finnmark.

Drumul oferă un aspect destul de pestriţ: autoturisme de toate felurile, rulote, maşini-caravană, adevărate case pe roţi, grupuri de motociclişti îmbrăcaţi în obişnuitele haine de piele, biciclişti care pedalau din greu pe bicicletele lor împovărate de atîtea bagaje, globetrotteri care se înclinau sub greutatea rucsacilor, ba chiar şi schiori care se deplasau pe schiuri cu rotile. Parcă toată Norvegia era în vacanţă şi toţi locuitorii săi căutau să se bucure de sport, de mişcare, de soarele care de obicei e destul de zgîrcit în această regiune. Turismul cu rulota sau caravana-auto se practică intensiv, chiar şi de către oameni veniţi din ţări calde ca Spania, Italia ori Franţa.

Apar şi primele fiorduri. Pe malul Ranfjordului se găseşte Mo I Rana, un orăşel industrial cu 18000 de locuitori, fără mari veleităţi turistice, situat chiar sub Cercul Polar. Îl străbatem în grabă şi apoi ne angajăm într-un urcuş accentuat, urmărind în permanenţă pe GPS poziţia noastră pentru a remarca apropierea de Cercul Polar. Pe măsură ce urcăm pădurea de mesteceni se retrage sfioasă, copacii devin tot mai rari şi mai firavi şi lasă loc unei vegetaţii ierboase sărace. Aceasta dă un aspect dezolant platoului pe care ajungem, la 900 de metri înălţime. Aici zăpada devine tot mai îndrăzneaţă şi cîştigă teren, mai ales pe culmile golaşe care străjuiesc platoul.

În sfîrşit atingem Cercul Polar, linie imaginară trasată la 66 grade şi 33 minute latitudine nordică, limită ce marchează intrarea în treimea cea mai nordică, arctică, a emisferei noastre. Tragem în uriaşa parcare de aici şi primul lucru care ne întîmpină este un monument închinat prizonierilor iugoslavi din al doilea război mondial care au fost ucişi de fascişti în timp ce lucrau la calea ferată din apropiere.

Cercul Polar

Ne oprim apoi în faţa obeliscului din lemn pe care se înalţă un glob terestru metalic. La bază se află emblemele diverselor comitate norvegiene, iar în lemn sînt încrustate diverse simboluri locale. Facem pozele de rigoare, cu drapelul nostru în mîini, pentru a imortaliza trecerea unor români pe aceste meleaguri situate la peste 4000 de kilometri de casă. De acum vom purta cu mîndrie titlul de exploratori arctici.

Pe colina din vecinătate se ridică sute de movile din pietre, reprezentînd un Memorial al războiului, omagiu adus rezistenţei norvegiene din al doilea război mondial. Deşi la începutul războiului Norvegia s-a declarat neutră, ea a fost cotropită de armata nazistă în aprilie 1940, iar familia regală şi guvernul s-au refugiat în Marea Britanie. În anii care au urmat norvegienii au dus o puternică mişcare de rezistenţă pînă la eliberarea ţării lor în anul 1945.

Cu toate că am ajuns atît de departe înspre miazănoapte şi ne-am fi aşteptat să fie frig, afară e o temperatură plăcută, cam16-17 grade. Dar şi mai uimitoare era prezenţa unor hoarde de ţînţari care au devenit în curînd foarte nesuferiţi şi ne-au atacat fără ruşine.

Peisaj la Cercul Polar

În faţa clădirii masive care adăposteşte magazinul de suveniruri, un cinematograf şi o cafenea se găseşte monumentul de marmură ridicat în 1990, pe creştetul căruia se află tot un glob. Vizităm acest magazin, dar puţine lucruri ajung în sacoşele noastre datorită preţurilor piperate.

Trecem de Cercul Polar, traversînd acelaşi platou arid.  Apoi şoseaua pare o panglică uriaşă aruncată într-o doară de Creatorul suprem peste spinările culmilor din faţa noastră, iar noi coborîm, apoi urcăm şi în sfîrşit coborîm iar, abrupt, fără serpentine, de parcă ne-am afla într-un gigantic montagne russe.

Fiord în paradis

Jos, regăsim natura prietenoasă. În ochiul de apă liniştită ce provine dintr-un fiord se oglindeşte pădurea de pe dealul ce se înalţă în apropiere. Pe mal, covor de iarbă cu flori violete şi trunchiuri albe de mesteceni. Aerul proaspăt, de primăvară ne intră năvalnic în piept. Dacă raiul ar coborî pe pămînt, acolo ar trebui să-i fie locul.

De aici începe partea cea mai spectaculoasă a călătoriei noastre spre nord. Şoseaua se strecoară pe maluri de fiorduri, înghesuită între apă şi munte, străbate tuneluri, trece prin cătune cu cabane colorate, pierdute în marea verde a pajiştilor, se caţără pe înălţimi unde tronează neguri dense. Dacă la noi în ţară sudul înseamnă soare şi căldură, aici vom merge cu soarele-n priviri, luminînd numai dinspre nord şi poleind apele fiordurilor cu un drum nepămîntean de pulbere strălucitoare.

De la Fauske părăsim drumul E6 şi ne abatem cîţiva kilometri spre nord-vest pentru a ajunge la Lundhogda camping & cafe, situat pe o peninsulă ce intră adînc în inima fiordului Skjerstad. Am parcurs 534 de kilometri şi e momentul să ne dăruim odihnei. Avînd experienţă după prima seară, întindem mult mai rapid cortul şi ne amuzăm pe seama unui solitar moş francez care dă ture repetate cu mica lui maşină pentru a-şi afla un loc de campare. Îl găseşte în sfîrşit între două rulote, iar din maşinuţa lui va răsări ditamai cortul ce va servi ca adăpost pentru el, dar şi pentru cei doi cîini husky care-l însoţesc.

Mai e o oră pînă la miezul nopţii, dar soarele nu dă semne de oboseală şi temperatura de afară se menţine constantă, indiferent de momentul zilei. Cîţiva vecini de cort, norvegieni, fac băi de soare şi n-au intenţia să se retragă. Dincolo de Cercul Polar, timp de două luni pe an, din mai pînă în iulie, soarele rămîne mereu deasupra orizontului. Păşim aproape cu veneraţie pe acest tărîm fascinant al soarelui de la miezul nopţii, căutînd să păstrăm pentru totdeauna aceste imagini fermecătoare.

Mîngîiaţi de soarele de la miezul nopţii - Lundhogda

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 2 – Pe urmele vikingilor

Ziua 1 (duminică, 10 iulie 2011)   Iaşi – Oradea 598 km

Dimineaţa plecării noastre vestea o adevărată zi de cuptor. Soarele îşi arunca nemilos suliţele de foc spre firea încremenită, iar vîntul se ascunsese în cele mai tainice cotloane. Pe cerul senin, de un albastru spălăcit nu cuteza să se aventureze nici cel mai mic nor, astfel încît discul solar era atotputernic.

Îmbrăţişările dinaintea plecării. Tricolorul se află în mîinile noastre şi îl vom purta pretutindeni în această călătorie, pentru a arăta lumii că România există. Ultimile fluturări de mîini şi iată-ne în maşină pornind la drum. Aventura poate începe.

În prima zi străbatem România pe traseul Iaşi – Gura Humorului – Vatra Dornei – Bistriţa – Cluj – Oradea. Am ales acest itinerar din cauza drumului mai bun, proaspăt refăcut, chiar dacă este mai lung. Căldura sufocantă ne însoţeşte toată ziua şi singurul nostru refugiu îl reprezintă răcoarea maşinii dată de aerul condiţionat.

Nu am avut incidente şi am ajuns cu bine la Oradea. Hotelul în care ne-am cazat era aproape de centru, iar în cameră se găseau doi factori importanţi pentru noi: aer condiţionat şi frigider.

Ziua a 2-a (luni, 11 iulie 2011) Oradea – Nurnberg 1110 km

Era prima confruntare adevărată cu distanţele lungi pe care trebuia să le acoperim. Dimineaţa era din nou caniculară, dar începusem să ne obişnuim deja. Facem plinul înainte de a ieşi din ţară şi apoi mergem pe şoselele din Ungaria. Parcurgem rapid cei 60 km pînă la intrarea pe autostradă, în apropiere de Debrecen. GPS-ul ne-a condus pe nişte drumuri secundare, dar bine întreţinute. Am ocolit astfel aglomeraţia de pe drumul nostru obişnuit prin Szolnok, dar şi maşinile poliţiei.

Pe prima porţiune autostrada M35 e aproape pustie şi putem merge constant cu viteză bună. Apoi treptat, pe măsură ce ne apropiem de Budapesta, animaţia creşte pe autostrada devenită acum M3 şi apar accidentele de circulaţie. Unul, chiar în faţa noastră, solicită din plin reflexele noastre şi frînele maşinii. Ambele se comportă foarte bine şi reuşim astfel să evităm o coliziune cu maşina din faţă, tamponare care ne-ar fi dat mari bătăi de cap.

Ocolim Budapesta pe M0, după care ne înscriem pe M1, drumul clasic care ne va conduce spre Viena. Facem doar o singură oprire în Ungaria, datorită unei stări de nesiguranţă pe care o resimţim de fiecare dată cînd trecem prin această ţară, deşi niciodată nu am avut probleme. Cu toate că temperatura a mai scăzut puţin, vremea se menţinea totuşi călduroasă.

Austria ne întîmpină cu uriaşele sale morişti, generatoare de energie eoliană, o provocare adresată unui enigmatic Don Quijote contemporan. Ocolim şi Viena pe Schnellstrasse 1, apoi o luăm pe Westautobahn A1 pînă în apropiere de Linz, de unde ne orientăm spre Passau pe A25 şi mai apoi pe A8. După peisajul monoton din Cîmpia Panonică, relieful devine mai accidentat şi autostrada dansează pe spinările dealurilor austriece. Şi vremea se schimbă, temperatura scade, iar cîteva reprize de ploaie udă asfaltul încins şi ne răcoresc maşina.

Intrăm în Germania şi pînă la Regensburg traversăm Dunărea de cîteva ori. Seara ajungem la Erlangen, un oraş în apropiere de Nurnberg şi ne cazăm la hotelul Etap de aici. E cald, dar temperatura ajunge la valori suportabile – 25 grade Celsius.

Etap Hotel - Erlangen

Ziua a 3-a (marţi, 12 iulie 2011) Nurnberg – Strandby (Danemarca)  1144 km

Ne aştepta o nouă zi lungă pe autostrăzi, aşa că ne-am aşternut la drum dimineaţa devreme. În apropiere de Wurzburg am schimbat autostrăzile: A3 cu A7. Eram dincolo de paralela 49 şi dacă pînă atunci urmasem un curs spre vest-nord-vest, de acum înainte ne vom îndrepta spre nord pînă la atingerea ţintei noastre – Capul Nord (71 grade, 10’21″N). Aveam de trecut, aşadar, peste 22 de paralele.

Folosindu-ne de porţiunile fără limită de viteză de pe autostrăzile Germaniei aproape că zburam cu cei 150-160 km/oră pe care-i atingeam adeseori. Pe lîngă noi, treceau, depăşindu-ne, forme ireale de materie ieşite parcă dintr-un film SF. Doar zgomotul lor indica faptul că aparţineau unor bolizi ce rulau cu peste 200 km/oră.

Un echipaj de poliţie formase un mic ambuteiaj în încercarea de a proteja doi motociclişti care zăceau aruncaţi pe şosea după impactul dur cu o dubă. Nici aici nu scăpasem de accidentele de trafic.

Ajungem la Hamburg, marele port de la Marea Nordului şi trecem prin tunelul pe sub Elba, primul nostru contact cu un tunel săpat pe sub o apă. Ne continuăm drumul fără oprire şi părăsim Germania pe la Flensburg pentru a intra în Danemarca.

Autostrăzile din Danemarca sînt mult mai liniştite decît cele din Germania. Oamenii circulă calm, ordonat, respectînd vitezele impuse: 130 km/oră pe autostradă, dar cu limitări la 110 km/oră pe lungi porţiuni. Rareori am întîlnit şoferi care să depăşească viteza maximă şi care să conducă agresiv. Nu există taxă de drum, dar se plăteşte o sumă piperată la trecerea peste două poduri uriaşe “aruncate” peste mare, la Oresunde şi la Odense.

În apropiere de Kolding lăsăm în dreapta autostrada către Copenhaga, apoi urmăm drumul  E45 către nordul peninsulei Jutlanda, trecînd pe lîngă Aarhus şi Alborg. Trebuie amintit aici că Danemarca este formată din două părţi: una continentală, situată în peninsula Jutlanda şi una insulară, pe care se află şi capitala, Copenhaga, legată de continent prin cele două poduri amintite deja. Pe măsură ce ne apropiem de capăt, autostrada se goleşte simţitor, astfel încît, pe ultimii kilometri ne trezim aproape singuri. Activăm pilotul automat al maşinii şi mergem constant, traversînd un peisaj monoton de şes, situat uşor peste nivelul mării.

În sfîrşit, marea! Autostrada se termină în Frederikshavn, port la Marea Nordului, de unde, a doua zi vom lua ferryboat-ul spre Oslo. Dar noi ne îndreptăm spre Strandby, o comună din apropiere, unde am găsit cazare la un preţ mai rezonabil. Coborîm din maşină în parcarea gratuită a hotelului Divan şi un aer răcoros şi curat ne învăluie, de parcă am fi fost pe munte. După canicula din zilele anterioare, ne odihnim trupurile mîngîiate de briza

Hotel Divan - Strandby

nordului. Hotelul Divan este în fapt o pensiune mică şi cochetă, construită numai din lemn, ce ne-a întimpinat cu multă căldură, deşi nu a fost nimeni care să ne ureze bun venit. Şi asta pentru că recepţia se închide la ora 18.00. Dar noi, urmînd instrucţiunile de pe internet, am anunţat telefonic acest lucru cu o zi înainte şi astfel am găsit cheia de la cameră cu numele nostru lăsată în holul de la intrare.

Mirosea puternic a lemn şi a parfum plăcut pe coridoarele pensiunii ce părea pustie, deşi ştiam că locuri nu mai erau demult. Optasem pentru o cameră cu baie comună, dar acest lucru nu ne-a deranjat cîtuşi de puţin, pentru că baia era extrem de curată şi nici nu ne-am intersectat cu alţi oaspeţi ai pensiunii.

Camera era pregătită impecabil şi se observa lesne amprenta unei mîini grijulii cu musafirii de aici: aşternuturi scrobite, de un alb imaculat, o canapea adusă la cererea noastră pentru copil, curăţenie exemplară, fierbător electric, plicuri cu ciocolată şi cafea, televizor şi multe altele. Aşa încît ne-am simţit confortabil aici.

Deşi se făcuse tîrziu, am vrut să hoinărim prin împrejurimi, după atîtea zile petrecute numai în maşină. Nu era ţipenie de om pe străzi, iar liniştea nefirească era sfîşiată doar de ţipetele pescăruşilor. Casele din lemn, vopsite în culori vii, fără garduri, erau înconjurate de peluze cu gazon îngrijit minuţios. Paşii ne poartă aproape instinctiv spre portul ce adăposteşte o sumedenie de vase pescăreşti, de diverse forme şi dimensiuni. Alături se află hala de peşte, închisă la această oră, în care se prelucrează peştele adus după o muncă trudnică. De altfel, pescuitul şi industria piscicolă reprezintă principala îndeletnicire a oamenilor de pe aici.

E trecut bine de ora 9 seara, dar soarele străluceşte puternic pe cer, părind a uita că trebuie să se mai şi culce. La această latitudine (56 grade) soarele

Soarele nopţii - Strandby

apune foarte tîrziu în această perioadă a anului, iar noaptea este înlocuită de o lumină ca în amurg ce persistă pînă la revenirea astrului solar pe firmament. Ne scăldăm în această lumină diafană şi ne bucurăm de ea ca nişte copii zburdalnici. În ţară e deja noapte şi cei dragi dorm de mult. Era prima întîlnire cu soarele nordului care ne va pune probleme de adaptare la început.

Ne plimbăm pe digurile formate din uriaşi stabilopozi şi privim cum cîţiva pescari îşi încearcă şansa la undiţă. Undeva, în liniştea deplină, se aude zgomotul făcut de motorul unei bărci care se pregăteşte să iasă în larg, la pescuit. Mirosul de peşte prăjit care se simte pretutindeni ne zgîndără stomacurile suferinde după oboseala de peste zi, dar şi din cauza aerului tare. Ne aducem brusc amintite că n-am mai mîncat de ore bune şi ne lăsăm călăuziţi de miros spre singura tavernă deschisă încă la acel ceas tîrziu: Sostjernen.

Îi trecem pragul cu sfială şi intru în conversaţie cu lucrătorul care se pregătea să închidă. Aşa am făcut cunoştinţă cu Jorn Kristensen, un băiat blond de 25-30 ani, care părea a fi de toate aici: patron, bucătar, ospătar, om de curăţenie. Era ajutat de un alt băiat mai tînăr şi mai durduliu. Între doi oameni care vibrează pe aceeaşi coardă a sufletului dialogul se înfiripă cu uşurinţă, chiar dacă aparţin unor naţii diferite. În Danemarca, ca şi în Norvegia, mai toţi oamenii vorbesc engleza, aşa încît nu ne-a fost greu să ne înţelegem. Cînd i-am spus că venim din România şi că sîntem flămînzi, faţa i s-a luminat dintr-odata şi ne-a poftit să luăm loc. Am aflat imediat şi cauza acestei schimbări: bucătăreasa localului este o româncă pe care o cheamă Cristina şi găteşte cel mai bine din toată zona. Într-o pornire plină de entuziasm ne-a făcut legătura pe telefonul său cu Cristina şi astfel am auzit povestea unei femei care a plecat din Tulcea, a lucrat patru ani în Spania, pentru a se stabili de un an în acel colţ uitat de lume. S-a scuzat că nu se poate întîlni cu noi la acea oră tîrzie.

Jorn s-a oferit să ne gătească o cină pescărească daneză în toată regula. A pregătit el însuşi peştele, cerîndu-şi în permanenţă iertare că nu este un bucătar la fel de priceput ca şi Cristina. Ce a pus el acolo, n-aş putea să spun şi nici el nu a putut să ne explice în engleză numele produselor folosite. Dar a ieşit ceva delicios:  peşte prăjit, aşezat pe o felie de pîine şi pe o foaie de salată verde, acoperit cu creveţi şi cu o maioneză roşie, deosebit de gustoasă. La o asemenea masă mergea şi o bere, ce ne-a fost adusă imediat. Nu am vrut Tuborg sau Carlsberg, renumitele beri daneze şi atunci am gustat berea Copenhagen, limpede şi tare ca aerul de aici.

Totul s-a mistuit cu repeziciune în străfundurile atotcuprinzătoare ale pîntecelor noastre. Nicicînd nu am mai luat o cină atît de delicioasă care să meargă la casa sufletului. În acest timp, Jorn şi prietenul său au stat la o altă masă şi au aşteptat cuminţi să terminăm, deşi ar fi trebuit demult să fie pe la casele lor.

- How much? – l-am întrebat la sfîrşit, după ce golisem farfuriile şi paharele.

- It’s from the house – a venit răspunsul său care ne-a uluit de-a binelea. Măcar atît să fac şi eu pentru Cristina, a continuat el.

Să le dea Dumnezeu sănătate lui Jorn şi Cristinei, că bine ne-au mai primit şi ne-au mai ospeţit acolo. Cine spunea că nordicii sînt reci şi neprimitori? Era clar, ne făcusem un prieten la peste 2800 km depărtare, undeva în nordul Danemarcei. I-am oferit în schimb o sacoşă cu tricolorul nostru, ne-am fotografiat împreună, am schimbat adresele de e-mail şi l-am invitat la rîndul nostru în România pentru a servi din mîncarea noastră.

Prietenii noştri din Strandby

Ne-am despărţit cu greu de cei doi amfitrioni şi tîrziu, după miezul nopţii, am revenit în camera noastră de la pensiune. Dar cum să se lipească somnul de noi, atunci cînd prin fereastră se strecoară magica noapte albă a nordului?

Ziua a 4-a (miercuri, 13 iulie 2011) Frederikshavn – Oslo (ferryboat)

Dimineaţa străbatem rapid cei 9 km care despart Strandby de Frederikshavn şi ne înscriem pe culoarul repartizat nouă în vederea îmbarcării pe vasul firmei Stena Line ce face legătura cu Oslo, capitala Norvegiei.

Aşteptînd pentru îmbarcare

Pînă la plecare mai avem timp, astfel încît putem admira această arcă a lui Noe modernă, numită Stena Saga, ce va înghiţi în curînd cu lăcomie sutele de maşini, care păreau nişte gîngănii neînsemnate în comparaţie cu imensitatea sa.

Iată-ne la bord. Reţinem sectorul şi numărul locului unde am parcat maşina pentru a o putea găsi la debarcare. Folosim liftul pentru a urca la una din cele 11 punţi pe care le are vaporul, un adevărat bloc plutitor. Şi ne trezim în forfota din interior, atraşi de şuvoaiele de oameni care circulă haotic în toate direcţiile. Se vorbea în toate limbile pămîntului de parcă Turnul Babel s-ar fi mutat pe acel vas. Fiecare îşi căuta un culcuş cît mai bun pe durata traversării, pentru că puţini îşi puteau permite o cabină confortabilă.

Am vizitat toate punţile: pe unele se găseau cabine, erau baruri şi restaurante, locuri de joacă pentru copii, magazine cu suveniruri, centru de informaţii turistice, casă de schimb valutar, săli pentru jocuri de noroc, un supermarket. Ultimile trei punţi erau afară şi pe ele se aflau spaţii pentru promenadă, restaurante, un teren de minigolf pe cea mai înaltă punte, bărci de salvare în care puteau încape pînă la 150 de oameni. Dar imediat după plecarea navei, aceste punţi exterioare s-au golit datorită curentului puternic iscat de deplasarea vaporului.

Ne-am aciuat şi noi în sala unui bar, după ce am bîntuit mult şi bine în căutarea unui loc printre sutele de pasageri de pe ferryboat. Aveam acces la o priză şi ne puteam conecta gratuit la internet cu o parolă pe care o primisem de la centrul de informaţii turistice. Am putut astfel să ne împrospătăm datele asupra ţării spre care ne îndreptam. Norvegia ocupă o fîşie în lungul coastei vestice a Scandinaviei avînd o suprafaţă de 385000 km pătraţi şi o populaţie de 4,8 milioane de locuitori.Această fîşie se îngustează mult spre nord, ajungînd la o lăţime de doar 6 km între portul Narvik şi oraşul Kiruna din Suedia. Coasta vestică, dantelată datorită fiordurilor, are o lungime totală de 20000 km, dacă se urmăreşte cu rigurozitate conturul său. Clima Norvegiei este destul de blîndă ţinînd cont de latitudinea la care se află şi asta datorită Curentului cald al Golfului care atinge coasta sa vestică. Norvegia are un produs intern brut anual pe cap de locuitor de aproape 60000 $, printre cele mai mari din lume. Este a patra ţară producătoare de petrol prin rezervele existente în Marea Nordului şi deţine o flotă comercială foarte puternică. Norvegia este o monarhie constituţională avînd în fruntea sa pe regele Harald al V-lea, al treilea rege de cînd ţara s-a separat de Suedia în 1905.

Această zi de odihnă era binevenită după zilele de şofat intens care au trecut şi înaintea celor care vor urma.

Din cînd în cînd mai ieşeam afară pentru a admira albastrul de safir al mării care strălucea intens în bătaia razelor soarelui. Marea Nordului se dovedea a fi prietenoasă cu noi, aşa

Marea Nordului

cum rareori se întîmplă. Cu peste 1000 de ani în urmă, pe aceste ape cu mult mai primejdioase atunci, vor fi navigat în corăbiile lor meşteşugit alcătuite, dar totuşi fragile şi bravii strămoşi ai acestui popor, vikingii.

După amiaza intrăm în Oslofjord şi giganticul vapor se strecoară cu multă abilitate prin puzderia de insuliţe din interiorul fiordului. Pe aproape fiecare insuliţă se ridică construcţii, iar pretutindeni vezi felurite ambarcaţiuni care aici reprezintă un mijloc de deplasare la fel de obişnuit ca maşina. Pe o stîncă îngustă din cuprinsul apei se află o mică biserică care pare răsărită din adîncurile mării.

Biserica dintre ape - Oslofjord

Coastele dealurilor ce se înalţă pe ambele maluri ale fiordului sînt ocupate de copaci şi pajişti ce întregesc verdele dat de apele mării. În acest peisaj idilic se pierd multe case cochete, din lemn sau din piatră.

După 8 ore şi jumătate de navigare se zăresc în sfîrşit şi clădirile din Oslo, oraş cu 500000 de locuitori, avînd ca patron pe sfîntul Halvard. Prima, apare clădirea din cărămidă maro a Primăriei (Radhuset) cu al său turn estic înalt de 66 de metri. Pe o colină din apropiere se găseşte Akershus Slott (fortăreaţa Akershus) care supraveghează de secole intrarea în port.

Oslo - Primăria

Oslo - Fortăreaţa Akershus

Debarcăm în ordine de pe vapor şi ne îndreptăm spre poarta pe care scrie “nimic de declarat”. Dar aici, surpriză neplăcută, sîntem scoşi din coloana de maşini şi obligaţi să ne supunem controlului vamal, alături de o maşină din Estonia. În faţa noastră un autoturism din Olanda trecuse nestingherit. Ştiam că Norvegia, deşi nu e membră a UE, face parte din spaţiul Schengen şi ca atare, după ce intrasem în acest spaţiu nu ne mai aşteptam la alte controale. Dar se pare că eticheta de ţară est-europeană va continua să ne urmărească încă mult timp de acum înainte.

Vameşa, o femeie mai în vîrstă, ne cere actele şi ne întreabă dacă avem alcool sau ţigări. Eram informaţi de acasă că în Norvegia băuturile alcoolice mai tari decît berea sînt supuse unui control strict din partea statului şi se vînd în magazine speciale. Apoi, vameşa ne descoase cu abilitate despre scopurilor călătoriei noastre în Norvegia şi îşi dă seama că sîntem bine orientaţi asupra acestei ţări, iar în plus, prezentăm şi rezervările la hoteluri. Observăm o undă de regret în vocea ei atunci cînd ne spune că durata concediilor în Norvegia este mai mică decît la noi şi că elevii au vara doar o lună de vacanţă, în august. Aruncă o privire fugară în lada maşinii şi echipamentul de expediţie pare să o convingă de bunele noastre intenţii, aşa încît ne lasă să plecăm, urîndu-ne drum bun. În ciuda amabilităţii ei, rămînem cu un gust amar după acest control neprevăzut. Alături, pasagerii din Estonia scoteau toate bagajele afară şi le desfăceau rînd pe rînd.

Ajungem la Anker Hotel, acolo unde ne vom caza şi la întoarcere. Hotelul este situat cam la 15-20 minute de mers pe jos pînă în centru şi, un element important, are propria sa parcare subterană, la preţul de 170 coroane norvegiene (NOK)/zi, adică aproximativ 85 lei. Pe stradă parcarea ajunge pînă la 48 NOK/oră sau 250 NOK/zi. De altfel, în toată Norvegia parcările vor constitui o problemă, iar la preţul hotelului trebuie de regulă adăugat şi costul parcării.

Sîntem obosiţi şi e deja tîrziu, astfel încît renunţăm la plimbarea prin Oslo, lăsînd cunoaşterea oraşului pentru cînd ne vom întoarce. Din nou, lumina nopţii pătrunde în camera noastră de la etajul 8, parcă mai intensă, mai tulburătoare, pentru că ne-am mai deplasat spre nord cu încă 300-350 km.

Chemarea nordului îndepărtat – de la Iaşi la Capul Nord 2011 / Capitolul 1 – Aşa s-a născut aventura

În vara anului 2009 ne aflam (eu, soţia şi fiica noastră) în Elveţia, la Jungfraujoch, cea mai înaltă gară din Europa, situată la aproximativ 3500 m înălţime, după ce străbătusem cea mai înaltă cale ferată din Europa. Cu cîteva zile mai înainte ne plimbasem cu telegondola între Aiguille du Midi şi Helbronner şi aproape atinsesem cu mîna gheaţa de pe Mont Blanc, vîrf ce se ridica lîngă noi, maiestuos, dar în acelaşi timp ameninţător. În apropierea gării se puteau face drumeţii, iar noi ne-am bătut cu zăpadă, bucurîndu-ne ca nişte copii de omătul din miezul verii. Atunci ne-a încolţit pentru prima dată ideea…Dacă am reuşit în altitudine, de ce nu am putea “urca” şi în latitudine spre punctul extrem nordic al Europei?

Ajunşi acasă am auzit pentru prima dată de Capul Nord (Nordkapp în norvegiană sau North Cape în engleză), situat undeva departe, în regiunea de dincolo de Cercul Polar, un ultim avanpost al omenirii înaintea temutului Pol Nord. Aveam să aflăm ulterior că este vorba despre extremitatea boreală a Europei continentale, pentru că mai sus, în imensitatea Oceanului Arctic se mai află şi insulele Svalbard care se interpun între continent şi Polul Nord. Pe vremea aceea, în imaginaţia noastră, Capul Nord ne apărea ca un tărîm sălbatic şi neexplorat, situat într-o zonă aridă şi stîncoasă, acoperit mai tot timpul de zăpadă, învăluit în negură deasă, în jurul căruia fierbeau apele oceanului. Ceva asemănător capătului lumii spre care năzuiau eroii din basmele noastre, acolo de unde începea întunericul veşnic. Iar în glumă noi l-am botezat chiar Capătul lumii.

Cînd am împărtăşit celor apropiaţi din planurile noastre am fost priviţi cu multă neîncredere şi destui ne-au lăsat să pricepem că mai nimerită ar fi o excursie la marginea Iaşului, la un aşezămînt renumit – Socola. Mulţi făceau confuzie între Capul Nord şi Polul Nord, iar asemănarea îi făcea să frisoneze imediat.

Dar noi ne-am văzut de treaba noastră şi am început să ne documentăm. Treptat, treptat, Capul Nord a început să se transforme dintr-o Terra Incognita într-o regiune care se definea tot mai mult şi astfel am putut realiza că încercarea noastră nu ar fi chiar imposibilă.

Dar ceea ce sporea şi mai mult provocarea unei astfel de călătorii o reprezenta dorinţa noastră de a parcurge cu maşina cei 5500 km care despart Iaşul de Capul Nord. E drept, este vorba de un Mitsubishi L200 carosat, o maşină de teren robustă, care ne-a slujit cu credinţă atît pe drumuri accidentate, cît şi pe autostrăzile din Europa. Dar acum era vorba de un drum mult prea lung, ca distanţă şi ca timp, iar incidentele puteau fi mult mai numeroase.

Am avut însă încredere în noi şi în maşina noastră şi am hotărît să primim provocarea, cu toate riscurile pe care le presupunea. Am stabilit că pentru atingerea ţelului nostru avem nevoie de trei factori: SĂNĂTATE, BANI şi CURAJ. De sănătoşi, sîntem sănătoşi, slavă Domnului, că sîntem încă tineri şi în putere. Curaj ne-am făcut pe măsură ce trecea timpul. Mai rămînea să strîngem şi bani, pentru că destul de repede am aflat că Norvegia este o ţară scumpă, cu mult peste posibilităţile unui român obişnuit.

Lipsa fondurilor ne-a împiedicat să ne realizăm proiectul în 2010 şi mulţi au crezut că ne-a venit mintea la cap şi am abandonat ideea.

În lunile care au urmat am continuat să culegem informaţii şi să stabilim obiectivele care meritau incluse în traseul nostru. Am aflat astfel că la Capul Nord nu este nici pe departe întunericul pe care ni-l închipuiam. Ba mai mult, vara, din mai şi pînă la 29 iulie, soarele străluceşte tot timpul, locul fiind cunoscut şi sub numele de Ţinutul soarelui de la miezul nopţii. Invers, iarna există cîteva luni cînd soarele nu răsare deloc, iar pe firmament se desfăşoară panorama magnifică şi enigmatică a Aurorei boreale. Nici zăpada nu este veşnică, temperaturile din timpul verii ajungînd pînă la 10 – 12 grade Celsius. Zona nu este atît de pustie pe cît ar părea, aşezările, drumurile şi locurile de cazare fiind prezente în număr relativ ridicat, ceea ce face ca sentimentul de izolare să se destrame. Şi peste toate, Norvegia este o ţară foarte civilizată.

Excursia noastră se contura pe zi ce trecea: stabileam perioada şi durata voiajului nostru, traseul pe care trebuia să-l străbatem, bugetul aproximativ necesar. Cel mai greu a fost atunci cînd a trebuit să renunţăm la unele obiective, din cauza timpului limitat pe care-l aveam la dispoziţie. Cu părere de rău am tăiat de pe listă safari-ul de balene din Insulele Lofoten, pentru a ne putea bucura de frumuseţea fiordului Geiranger sau pentru a vizita Copenhaga la întoarcere.

Cu două luni înainte de data stabilită a plecării (10 iulie) am făcut rezervările la hoteluri şi pentru ferryboat-ul care ne va duce din Danemarca la Oslo. Am descoperit că Norvegia este împînzită de o reţea deasă de campinguri la preţuri rezonabile, cu un standard de calitate ridicat. În acest sens foarte util ne-a fost site-ul www.camping.no. În paralel studiam intens pe internet sau din cărţi şi atlase. Făceam simulări ale traseelor pe viamichelin.com sau google.maps.com şi tipăream hărţi ca mijloc de siguranţă în cazul unor probleme cu GPS-ul. Ne-am procurat coroane norvegiene şi daneze din băncile noastre.

Apoi a început aprovizionarea: cort, saci de dormit, pături, masă şi scaune de camping, saltea pneumatică, aragaz de voiaj, fierbător electric, ustensile de gătit, minifarmacie de excursie, haine călduroase, bocanci pentru mersul îndelungat pe jos, pelerine, aparatură de înregistrare (foto şi film), GPS, laptop, baxuri cu apă minerală, ladă frigorifică, lăzi cu mîncare, în special conserve şi hrană uscată care să reziste o perioadă îndelungată. Totul a fost adunat cu migală şi încărcat în lada spaţioasă a maşinii noastre care părea croită pentru nevoile unor exploratori polari, aşa cum ne autoproclamasem.

Nici maşina nu a fost uitată, pentru că ea reprezenta mijlocul principal de deplasare din călătoria noastră, chiar dacă urma să mai folosim vaporul şi trenul. A fost supusă unor revizii amănunţite, ferchezuită cum se cuvine, iar bagajul nostru s-a îmbogăţit cu un aparat de măsurare a presiunii din pneuri şi cu pompa corespunzătoare, o trusă de scule, ulei, apă distilată, becuri de rezervă, vestă reflectorizantă şi alte accesorii.

Cu toate eforturile nu am mai găsit tovarăşi dispuşi să ne însoţească în peregrinările noastre. Aşa că am rămas tot noi trei, adică eu, şef al expediţiei, soţia mea, Liliana, bucătar şef şi fata noastră de 13 ani, Alexandra, copilul şef, responsabilă cu parcul de distracţii Tivoli din Copenhaga. După cum lesne se observă eram cu toţii şefi, dar în acelaşi timp şi buni executanţi, gata să înfruntăm obstacolele ce ni se vor ivi în cale şi să ne dovedim dîrzenia. Pentru călirea fizică am făcut antrenamente susţinute pe dealurile din jurul oraşului, mergînd kilometri pe jos, deoarece ştiam că ne vor aştepta marşuri istovitoare.

În sfîrşit totul era gata, etichetat, pus în maşină. Venise şi noaptea dinaintea plecării. Cine nu a trăit o asemenea noapte? Noaptea emoţiilor, a fiorilor, a nerăbdării, în care somnul întîrzie să te cuprindă, lăsîndu-te pradă zbuciumului. Visele o iau razna, umblă prin locuri necunoscute, luînd-o înaintea trupului. Te afli la graniţa dintre realitate şi imaginaţie, dormi, dar parcă eşti în călătorie deja. Tresari adeseori şi te întrebi dacă n-ai uitat ceva. Apoi, pe nesimţite, somnul te cuprinde în mrejele sale dulci şi mai rămăne doar speranţa care fîlfîie ca o pînză albă în întunericul nopţii.

Dimineaţa ceasul sună vesel şi îţi vesteşte că a sosit vremea să-ţi împlineşti visele.